„Casa amintirilor” – destine istorice

Yael van der Wouden este profesoară și scriitoare debutantă, primul său volum de proză fiind The Safekeep, publicat în Olanda în anul 2024 și tradus, în același an, în limba română de către Ana Dan, în colecția Folio a Editurii Litera, sub numele de Casa amintirilor. Romanul urmează să fie tradus în 15 țări.

Autoarea mărturisește că ideea scrierii unui astfel de roman i-a apărut precum un fior, pe drumurile dintre înmormântările bunicilor ei. Așa și este construită narațiunea din primele pagini până la ultimele, ca un fior, într-o manieră electrizantă, care amână cu fiecare rând închiderea acesteia.

Romanul este construit în trei mari părți, întinse pe începutul anilor ’60, predominant în Olanda, încă puternic aflată sub urmele și rănile celui de-al Doilea Război Mondial și ale Holocaustului. Ultima parte cuprinde și câteva pagini din jurnalul Evei, unul dintre personajele-cheie ale romanului. Casa amintirilor este, pe de o parte, un roman de familie, surprinzând, detaliat, devoalat, relațiile dintre trei frați, Louis, Isabel și Hendrik, împrăștiați prin țară și cu vieți foarte diferite, dar și dezordonate, pe care îi mai leagă un singur lucru, casa, locul în care au fost aduși în timpul războiului. Pe de altă parte, poate fi considerat și un roman psihologic, mai ales din perspectiva construcției personajelor, traumelor pe care le ascund toți cei participanți la acțiune, fie că sunt traume produse de război, fie traume produse de influențele sociale și evenimentele personale, petrecute în existența fiecăruia. Și, în ultimul rând, Casa amintirilor este un roman social, străbătut de detalii istorice, care sunt esențiale pentru înțelegerea intrigii narațiunii.

Volumul are o construcție temporală stratificată, prezent-trecut-prezent, ultima punte fiind realizată de descoperirea jurnalului Evei, cea care prin gândurile notate pe acele pagini aduce lumină asupra propriilor decizii, propriului parcurs. Planurile narative se întrepătrund de la o pagină la alta, ceea ce oferă amplitudine, dar și transformă narațiunea într-una convingătoare, atrăgând cititorul să trăiască în lumea și povestea din Overijssel, locul pitoresc, provincia rurală a Olandei unde se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii.

Laitmotivul romanului este casa, o casă și două familii, una fugărită de istorie, cealaltă adusă în acel cămin tocmai de firul întâmplărilor istorice, o locuință personalizată și de trecut și de prezent, un cumul de dureri, fericiri și momente petrecute împreună, de obiecte lăsate și preluate, de fantasme ale trecutului care nu se lasă duse. În 1961, în momentul de debut al povestirii, în casa cu grădină temeinic îngrijită locuiește singură, Isabel, sora rămasă aici după moartea mamei lor. Singurătatea acestui personaj, starea de claustrare, viziunea extrem de conservatoare sunt cele care se reliefează încă din primele pagini ale cărții. Isabel trăiește prin intermediul casei, devine un element identitar pentru aceasta, păstrând cele mai profunde amintiri ale sale, dar și apăsarea continuă în care alege să trăiască. Încă bântuită de zgomotele infernale ale războiului, Isabel reflectează asupra a ceea ce alții, cu deosebită ușurință, numesc a fi bucuria, chiar fericirea.

Ce era bucuria, totuși? Ce rost avea fericirea care lăsa în urmă un crater de trei oricât zona lui de impact? Ce știau oamenii care vorbeau despre bucurie, ce știau ei ce înseamnă, să dormi și să visezi numai la vuietul avioanelor și la bătăi în ușă și în ferestre, și să te trezești cu o mână strângându-te de gât – mâna ta, la gâtul tău? Ce știau ei despre cum e să nu vorbești zile întregi, să nu ai parte de atingerea altcuiva, să nu fi cunoscut niciodată pielea altcuiva lipistă de a ta, ce știau ei despre o casă care nu făcea decât să se golească mereu? Despre animale care mureau și tați care mureau și mame care mureau, și despre găuri de gloanțe în trunchiurile copacilor chiar sub inimile cioplite în jurul numelor unor oameni care nu erau acolo, și despre buza însângerată a unui frate, și ce știa ea despre… ce putea ști ea despre ce….

Însă lumea Isabelei avea să fie complet dată peste cap de apariția unui personaj simplist, dar care va deveni din ce în ce mai enigmatic, Eva, iubita aparent nedescurcăreață și neglijentă a lui Louis. Eva este un personaj rotund, caracterizat direct, cât și indirect sau mai ales indirect, prin ceea ce face, spune și prin ceea ce lasă să transpară dincolo de cuvinte. Inițial, este reliefată în antiteză cu Isabel, dezordonată, fără rădăcini, fără griji, construite ca fiind complet diferite, deși, treptat se va dezvălui cât de asemănătoare sunt în geneza traumelor propriilor copilării și maturități. Eva se dezvăluie cititorului mai ales prin paginile jurnalului, cele inserate în roman în ultima parte. O copilărie pierdută, ruinată de apartenența etnică, o familie răvășită, o casă lăsată în urmă și puternica amintire a mamei.

Ninge iar. Îmi amintesc casa când ningea. Sunetul zăpezii căzând de pe crengi, ca un cuvânt înăbușit. Soarele dimineața și umbrele copacilor pe perdea. Era seară și întuneric când ne-am dus acolo cu mașina în ’46. Am parcat în fața casei și n-am putut vedea decât că luminile erau aprinse înăuntru. Îmi amintesc oare cum arăta familia care locuia acolo?[…] Țipau, și mama a zis ceva, că se ne lase să intrăm, că e casa noastră, iar femeia a zis că o să cheme poliția dacă nu plecăm.

Amintirea acelor ani și pierderile suferite de-a lungul celor care au urmat o determină pe Eva să ticluiască planul recuperării a ceea ce a aparținut propriei sale familii. Însă lucrurile sunt pierdute de sub control odată cu întâlnirea Isabelei, care va însemna mai mult decât sora anostă și suspicioasă a lui Louis, ci se va transforma în singura cale de vindecare a propriilor răni.

Până la final, romanul este presărat cu mici simboluri a căror prezență este semnificativă pentru roman: cioburile, farfuriile și, mai ales fereastra, care încă de la impresioniști oferă perspectiva transpunerii, privirii din exterior, deschiderii unui alt orizont vizual, unei alte lumi, o graniță între lumea exterioară și cea interioară. Personajele, pe rând, sunt privite pe fereastră venind, plecând, muncind, suferind. În spațiul interior, între pereții casei, însă, cea care domnește este singurătatea și ecourile surde ale tuturor celor care au locuit-o vreodată.

Isabel ascultă noua liniște: focul, susurul țevilor. În sufragerie, vitrina era goală. O foaie de sticlă închisă la culoare și, în spatele ei – nimic. Un ciob, o singură bucată, și nimic.

Yael van der Wouden a debutat printr-un roman clasic și modern, în același timp. Casa amintirilor este o carte a forței emoționale, a puterii provocărilor, a lumii cu trecutul și prezentul său. Descrierile luxuriante alternează cu momentele de tensiune, frazele lungi cu propozițiile eliptice, personajele terne cu cele puternice. Antitetic și armonizat, acesta este volumul de debut al scriitoarei olandeze.

Casa amintirilor de Yael van der Wouden