„Munţii Înalţi ai Portugaliei” – Yann Martel (Editura Polirom, 2016)
Fals argument poetic (acum un pic mai lung decât de obicei!)
Moto:
„Odată ce curiozitatea noastră mistuitoare a fost satisfăcută, punem cartea jos… şi imediat uităm cine a comis crima! (…) Luăm în mână un roman de Agatha Christie – unul dintre multele pe care le-a scris – şi ne întrebăm: «Oare pe-acesta l-oi fi citit»?”
*
„Peter şi Odo nu fac multă vreme nici o mişcare, nu de teama rinocerului, ci pentru că nu vor să piardă nimic din ce tocmai au văzut, căci orice mişcare ar putea aduce cu sine uitarea.”
Yann Martel, Munţii Înalţi ai Portugaliei
***
Aceste moto-uri le-am găsit după ce am scris primele paragrafe ale textului de faţă, reacţie şi la o observaţie apărută pe facebook: „Marele Gatsby”, o carte uitată?”
Într-adevăr, minimalist vorbind, titlul rubricii s-ar potrivi cel mai puţin la romanul lui Fitzgerald. Cel puţin până acum, când propun o carte abia apărută în limba română, „Munţii Înalţi ai Portugaliei”, pe care, evident, abia am citit-o… O carte care, în uraganul editorial, riscă să rămână uitată înainte de a fi promovată cum se cuvine… Sau înainte de a fi citită. Cum s-a întâmplat, de pildă, cu „Binevoitoarele” lui Littell, despre care mi-a spus traducătorul ei, Vasile Savin, că nu scris nimeni în presa culturală… Şi probabil exemple s-ar găsi mult mai multe.
Aşadar, la nivel absolut… aproape uităm orice. Şi orice carte. Când citeşti una, practic eşti prizonierul acelei cărţi, nu te mai poţi gândi la altele decât dacă apare vreo referinţă sau faci cine ştie ce asociere!
Don Quijote! „L-am citit” în urmă cu douăzeci de ani! Întotdeauna o recomand ca pe cartea perfectă! Fără să dau argumente! Dar mai ţin minte (doar) câteva clişee! Dar Cartea, Arta cărţii în sine, am uitat-o! Vreau s-o recitesc, deoarece este o carte… aproape uitată! La modul absolut! Şi aşa este… şi se poate spune despre multe, de fapt despre toate cărţile mele preferate! Sunt, şi ele, aproape uitate, ca nişte fiinţe dragi care m-au părăsit! Chiar dacă ele, cărţile-fiinţe stau cuminţi în biblioteci!
Aceste false argumente pe care le plasez înainte de textele propriu-zise, nimic altceva decât nişte modeste eseuri, „argumentează” mai mult sau mai puţin clar o anumită raportare a mea la nişte cărţi, la autorii anumitor cărţi.
Desigur, Ideea de Marele Gatsby nu poate fi uitată, dar Cartea, Scrierea, da!
Rămâne însă amintirea faptului că ne-a plăcut!
Desigur, cei mai mulţi oameni nu au citit, să zicem, deoarece de la el a plecat jocul de idei, „Marele Gatsby”! Poate unii au văzut filmul, filmele şi unii ştiu că este/sunt după o carte… Există ideea de carte, dar… câţi au citit-o, câţi se mai gândesc, de-a lungul vieţii, la… Ea!
Scriu despre unele cărţi pe care nu vreau să le uit, dar şi despre unele care chiar nu sunt cunoscute! Sunt uitate la propriu!
În romanul non-conformist al lui Martel se filosofează destul de mult şi de anti-dogmatic şi despre cărţile Agathei Christie („evanghelii ale «absenţei», sora bună a Uitării!), în strânsă legătură cu… adevăraţii asasini ai lui Iisus Hristos! De fapt, este vorba despre discursul… unei fantome (sau a unei proiecţii în mintea unui doctor, legist, care a trebuit să facă autopsia propriei soţii!), după cum veţi constata, surprinzător, deoarece Yann Martel este plin de surprize şi provoacă pe cel care comentează să nu deconspire, altfel ar fi ca şi când ai povesti filmul cuiva chiar înainte de a începe…
Dar să (ne) urcăm pe „munţii” Portugaliei, apoi vom reveni la discurs!
***
Pentru cine a citit „Viaţa lui Pi” (sau, de, a văzut filmul!), aşteptarea unei noi „demonstraţii” Martel era normală! Şi escalada literară în aşa zişii munţi ai Portugaliei (un fel de Munţii Dobrogei de la noi) nu te va dezamăgi, deşi ai putea spune, la final, că ai mai vrut ceva, că parcă se termină prea brusc!
Deşi… este o carte care porneşte (totuşi!) greu, ca un Ford din 1904, pardon, Renault (deja uitasem!, a trebuit să mă întorc la pagina respectivă! Dar se prea poate să fi fost un model din 1903!), ajunge la o autopsie în urma căreia o bătrână este cusută în interiorul cadavrului (soţul bătrân!) şi sfârşeşte cu o întâlnire cu un Zeu al Uitării (având forma unui rinocer dispărut, rinocer iberic, dispărut pe la 1600!), însoţit de Moarte, Moarte care este unul dintre personajele principale!
Practic, sunt trei părţi, „Fără casă”, „Spre casă” şi „Acasă”… Trei perioade de timp diferite (1904, 1939, 1981-1983), personaje diferite, dacă nu ne referim şi la vremea jurnalului unui preot de prin secolul al XVII-lea, descoperit de către Tomás (eroul din prima parte, eroii lui Martel fiind nişte super-eroi şi ei, dar nu ca la Marvel!), dar veţi vedea că există nişte legături, mai mult sau mai puţin misterioase, care, dincolo de orice metafizică a istoriei şi a uitării, îi va apropia pe toţi. Ne va apropia, de fapt, pe toţi, cei care ne vom implica în existenţa şi uitarea cărţii!
Şi poate toţi vom fi ispitiţi, cumva, în semn de protest la adresa destinului, să mergem cu spatele (sau să începem să citim cărţile de la coadă la cap, cum am făcut cu una dintre cărţile lui Ciprian Măceşaru!), aşa cum se întâmplă cu Tomás, în prima parte, cu Rafael, în a doua parte, sau cu unii săteni din Tuizelo, localitate cheie în construcţia poveştii (în fotografii arată ca un sat din România), în a treia parte, când participau la o înmormântare… Este o alegere care ne aduce aminte de „Baronul din copaci” al lui Calvino (era să scriu Aldani!)… Dar, mai bine, Doamne, fereşte!
Tomás îşi pierde iubita şi copilul, în urma unei epidemii, provoacă pierderea copilului lui Rafael şi a Mariei (personajele principale din partea a doua, pe lângă medicul amintit şi soţia lui), Peter îşi „pierde” şi el copilul şi nepoata, dar mai ales soţia (la propriu, răpusă de cancer), în partea a treia, dar îşi va găsi un prieten din lumea primatelor, cimpanzeul Odo, şi mai ales casa strămoşilor săi, când „se întoarce” din Canada în Portugalia, oarecum iraţional, părăsind o carieră politică destul de importantă…
În ultimă instanţă, este o carte despre Iubire (Iubirea ca o casă: „cu multe încăperi”, p.26-27) şi despre Moarte, despre un anumit fel de a fi lângă Sacru, de a te raporta la existenţă, evoluţionism, alienare (după cum observa undeva Ursula K. Le Guin, referindu-se la autoalienare!), chiar asumarea în alt fel… a noului păcat originar! Zice discursul la care mă refeream mai sus: „Nu-i de mirare că spiritele rudimentare cred că evreii l-au omorât pe Iisus – e mai la îndemână, mai concret. Dar în realitatea teologică Anonimul a fost cel care l-a ucis pe Iisus din Nazaret. Şi cine e acest Anonim? (…) Anonimul eşti tu, sunt eu, suntem noi toţi. Noi l-am omorât pe Iisus din Nazaret. Noi suntem mulţimea. Noi suntem Anonimul. Nu vina evreilor străbate istoria, ci vina noastră, a tuturor. Dar ce repede uităm noi asta! Nu ne prea place vinovăţia, aşa-i?” (p.146)
Personajul-fantomă continuă câteva pagini mai târziu: „Cu toţii trăim un roman poliţist ale cărui victime suntem. Singurul gen literar modern care evoluează în acelaşi registru moral înalt ca şi Evangheliile este romanul poliţist, care e considerat un gen minor. Dacă suprapunem romanele poliţiste ale Agathei Christie peste Evanghelii şi le punem în lumină, o să observăm corespondenţe şi congruenţe, concordanţe şi echivalenţe. O să descoperim modele comune şi similarităţi narative. Sunt hărţi ale aceluiaşi oraş, parabole ale aceleiaşi existenţe. Din ele iradiază aceeaşi claritate morală. Aşa se explică de ce Agatha Christie este cel mai popular autor din istoria lumii. Ea suscită un interes la fel de mare şi cărţile ei beneficiază de o circulaţie la fel de largă precum cea a Bibliei, pentru că ea e un apostol modern, unul de sex feminin – era şi timpul, după două mii de ani în care bărbaţii au debitat numai baliverne. Iar acest nou apostol (n.A.G.S.: discuţia are loc în anul 1939!) răspunde aceloraşi întrebări la care a răspuns şi Iisus: ce facem noi cu moartea? Asta pentru că în romanele poliţiste la final crima e întotdeauna elucidată, iar misterul se risipeşte complet. Trebuie să procedăm la fel cu moartea din vieţile noastre: s-o descifrăm, să-i dăm un înţeles, s-o punem în context, oricât de greu ne-ar veni.” (p.148)
Martel face la fel, într-un fel, precum îndeamnă personajul său: încearcă să descifreze ce impact a avut moartea asupra celorlalte personaje ale sale! Tomás, după pierderea fiinţelor dragi, încearcă să caute un sens, prin descifrarea unui pasaj misterios din jurnalul vechi al părintelui numit deloc întâmplător Ulisses, care se referă la un obiect la fel de misterios, despre care aflăm (împreună cu Tomás) că ar fi un crucifix care, însă, are, ca „fiinţă” crucificată… un cimpanzeu!
Este un soi de punere în abis… evoluţionistă, „ceva care ar fi zguduit creştinismul din temelii” (p.23) Hotărăşte să caute artefactul în Munţii Înalţi, cu ajutorul maşinii primite de la unchiul său, face zece zile până acolo (în 1981, Peter ajunge în zece ore), este o călătorie iniţiatică, practic îşi pierde minţile, după ce îşi dă seama că a omorât un copil cu maşina („Deus ex machina”?) şi mai ales are revelaţia reprezentării prin cimpanzeu a divino-umanităţii: „Plânge ca un copil, cu răsuflarea tăiată, cu sughiţuri, cu faţa scăldată în lacrimi. Suntem animale supuse hazardului. Asta suntem şi nu ne avem decât pe noi înşine, pe nimeni altcineva – nu există o relaţie de rang superior. Cu mult timp înaintea lui Darwin, un preot, lucid în nebunia lui, a întâlnit patru cimpanzei pe o insulă africană uitată de Dumnezeu şi a descoperit un adevăr teribil: suntem maimuţe elevate, nu îngeri căzuţi. Tomás simte că singurătatea îl sufocă.” (p.120)
Ştim prea bine despre ce fel de singurătate este, care cerşeşte miracolul. Pe Tomás scriitorul îl lasă în maşina distrusă sau aproape distrusă, desfigurată (de, Renault!, scuzată să ne fie frivolitatea!), nu mai ţin minte dacă îl mai întâlnim, într-un anumit sens…
Martel ne mută apoi în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în noaptea dintre anii 1938 şi 1939, unde şeful secţiei de anatomie patologică din Bragança (El, un creştin practicant!), mai exact din Spitalul San Francisco, primeşte, nu chiar precum Scrooge, nişte vizite…
Soţia sa, Maria Luisa Motaal Lozora şi, ceva mai târziu, Maria Dores Passos Castro, o bătrânică de la ţară, mai exact din menţionatul deja Tuizelo, o bătrânică care a venit cu cadavrul soţului său în geamantan! Da, Martel are umor, chiar şi în situaţii critice! O bătrânică care îi cere medicul autopsia soţului, în noaptea de revelion!
Ceea ce se poate găsi într-un om vă va surprinde realist-magic! Printre altele, „în pieptul şi în abdomenul lui Rafael Castro, strânşi unul într-altul, se odihnesc un cimpanzeu şi, înlănţuit de braţele protectoare ale acestuia, un pui de urs mic şi brun.” (p.188)
Şi aproape mă opresc aici, repetând că sunt multe surprize pentru cititorul răbdător, mai adăugând doar un alt citat consistent, din ceea ce îi mai spune Maria Luisa soţului, dând scriitorului, povestitorului ceea ce este al lui (şi ce este povestea fără eroi?):
„-Cred că, o dată în plus, Iisus (N.A.G.S. Prefer varianta cu doi de „i”, în carte apare scris „Isus”!) caută să ne facă un bine. O poveste e ca o nuntă, unde noi, cei care o ascultăm, suntem mirele care îşi priveşte mireasa înaintând spre altar. Împreună, într-un act de uniune imaginară, facem să se nască povestea. Acest act ne implică total, la fel ca orice cununie, şi tot aşa cum nici o cununie nu seamănă întru totul cu alta, fiecare dintre noi interpretează povestea în felul său, o înţelege în felul său. O poveste ne interpelează aşa cum Dumnezeu ne interpelează ca indivizi – «şi nouă ne place asta». Poveştile fac un bine minţii umane. Iisus a umblat pe pământ cu convingerea calmă că ne va sta alături şi noi îi vom sta lui alături atâta vreme cât va reuşi să ne impresioneze cu poveştile sale, atâta vreme cât îşi va lăsa amprenta asupra imaginaţiei noastre uluite. Şi de aceea nu a venit năpustindu-se asupra noastră în goana calului, ci călărind domol pe o poveste. (…) Trebuie să abandonăm această căutare reducţionistă a unui Iisus istoric. N-o să-l găsim, pentru că nu acolo – şi nu «aşa» – ales el să se facă cunoscut. Iisus a spus poveşti şi a dăinuit prin istorisiri. Credinţa noastră este credinţa în povestea lui, iar dincolo de această poveste-credinţă nu mai există mare lucru. Cuvântului Domnului este poveste şi povestea e cuvântul Domnului.” (pp.140-141)
Ceea ce ne aduce aminte că, într-un fel, Dumnezeu ne povesteşte pe fiecare în parte, dar pentru fiecare are un alt fel de sfârşit, numai la unii cu „au trăit până la adânci bătrâneţi” ş.a.m.d.
La început a fost Povestea…
