Acum nişte (buni) ani îi căutam fotografiile pentru că aveau stare. Nu mă interesa (cum nici acum nu mă prea interesează) calitatea tehnică (a nu se înțelege că e de neglijat, ci doar că nu asta caut în primul rând la o fotografie), ci subiectul. A privi câteva secunde (şi chiar minute) o fotografie într-o lume în care asaltul imagistic este de-a dreptul strivitor e mai mult decât o provocare; aproape că e un fel de declarație de război împotriva vitezei scăpată de sub control şi a distrugătorului conformism. Şi, cu toate acestea, la fotografiile lui mă uitam minute bune. Reveneam la ele atunci când aveam nevoie de culoare, de regăsire şi/sau de un mic respiro. Mă lăsam purtată prin spații neumblate de mine vreodată, dar pe care mi le apropiam tocmai pentru că el găsea unghiul potrivit ca să mi le scoată în cale. Au trecut anii, ne-am împrietenit şi în spațiul fizic, ne intersectăm când şi când drumurile printr-un Bucureşti care ne place deopotrivă amândurora.
Credit foto: Vlad Eftenie
Căutam (și caut încă) fotografiile cu portrete, pentru că oamenii lui sunt ipostaze ale firescului, naturaleții şi aproape că provoacă nonconformista din mine să construiască tot felul de scenarii – ce ascund şi ce lasă privirii oamenii aceia… Frumusețea oamenilor ipostaziați de el – oamenii lui sunt frumoşi, dar nu în sensul clasic, ci în unul mai subtil – lasă foarte mult loc pentru poveste, eu, privitor, am voie să scriu o poveste, să brodez un scenariu.
Credit foto: Vlad Eftenie
De mai bine de 2 ani oamenii nu mai erau chiar prezenți în fotografiile lui, iar spațiile nu mai aveau aproape nimic din suflul acela vital care le dădea culoare şi identitate. M-am întrebat dacă e vorba de o schimbare datorată unei evoluții profesionale. Şi n-a fost aceasta cauza. Planarea aceea obsesivă peste tot şi toate, folosirea până la pragul obsesiei a dronei, oameni din ce în ce mai mici şi spații din ce în ce mai mari şi mai depopulate. M-am întrebat de multe ori privindu-i fotografiile dacă am dreptul să „rămân” acolo, dacă nu cumva sunt un pic invazivă. După cum m-am întrebat, de multe ori, dacă avem voie să ne „folosim” de pasiune/profesie ca să ne exorcizăm demonii interiori sau ca să ne curățăm sufletul de tot balastul ăsta atât de coroziv. Numai că la el, spre deosebire de mulți alții, granița dintre etic şi neetic n-a fost încălcată. El a rămas în continuare în spatele imaginii, doar cine-l cunoştea putând vedea ceva mai mult decât mi se arăta la modul voit/intenționat. Nu i-a fost uşor să se curețe, am simțit asta uitându-mă la anumite fotografii. I-am simțit urletul, durerea şi spaima. Şi mi-am dat seama că o să se întoarcă. Nu ştiam şi când. Dar eram sigură şi că trebuia să fie singur pe drumul de întoarcere … la el, către el. Altfel ar fi fost destin ratat. I-am zis de multe ori în gând „Hai, că poți! Mai ai puțin şi ajungi la tine!”.
Credit foto: Vlad Eftenie
De vreo săptămână încoace îi văd fotografiile. Şi mă bucur! Atât de mult, încât scriu. Îi scriu lui, în primul rând! Şi aleg să public rândurile astea ca pe cea mai frumoasă mulțumire pe care o pot adresa! S-a întors acasă, la el, mi-am zis acum câteva zile! Bravo, omului, n-a fost zadarnic chinul! Oamenii tăi sunt şi oamenii mei, fac parte din universul nostru, acela plin de frumos şi de bine! Îți mulțumesc, dragul meu prieten… pentru curaj, nebunie, putere şi pentru că ai ales să răzbească frumosul. E atât de prețioasă lecția ta, incât îmi doreac să afle cât mai mulți despre tine şi povestea ta.
E despre tine, Vlad! Și pentru tine!
Credit foto: Vlad Eftenie
