Când predestinarea naște eroi tragici

Biblia, în general, copleșește prin povești adesea violente, în care personaje emblematice trăiesc furtunos, la limita înțelegerii și acceptării noastre. Docile sau revoltate împotriva destinului prestabilit de o forță supraordonatoare, al cărei ochi supraveghează din umbră fiecare dilemă și fiecare atitudine, aceste personaje biblice evoluează permanent în zariștea tragicului.

De-a lungul timpului, poveștile din cartea sfântă au devenit, pentru artiști, pretexte, puncte de pornire într-o aventură fictivă în care personajele biblice s-au umanizat suficient încât să fascineze și să convingă, să provoace stări, atitudini și sentimente contradictorii.

În Mierea leului, scriitorul israelian David Grossman se oprește asupra unui astfel de erou controversat, Samson, născut în Țora, în câmpia Iudeei, un teritoriu extrem de violent deoarece, la vremea respectivă, se situa la granița dintre israelieni și filisteni. Un înger i se arată nevestei lui Manoe și-i vestește că, deși stearpă de mult timp, va naște un prunc sortit să fie „nazireu” încă din pântecul ei, motiv pentru care i se interzice femeii „să bea vin sau altă băutură tare” sau „să mănânce din ceea ce este necurat”. Viitoarea zămislitoare de nazireu află, de asemenea, că „brici de capul lui nu se va atinge” și că pruncul e predestinat „să mântuiască Israelul din mâna filistenilor”.

David Grossman reinterpretează povestea lui Samson astfel încât aceasta să devină o meditație despre fragilitatea unui om înzestrat altfel cu o forță fizică invidiabilă, dar confruntat cu limite insurmontabile, implicit cu propria înstrăinare: de părinți, de femeia iubită, de el însuși. Un om cu suflet de copil însetat de dragostea celorlalți.

Cartea lui Grossman este astfel un sclipitor și erudit eseu în care detaliile biografice se împletesc adesea cu pasaje narative ficționale, iar personajele – de la cele de prim-plan și până la cele episodice – au o carnație a lor, individualizate fiind printr-un gest, o replică, o stare, astfel încât devin vizibile și verosimile, transgresând timpul și spațiul și devenind familiare nouă, exact ca într-un roman. Scriitorul intră insesizabil în sinele lor, explicând mecanismul care trebuie să fi declanșat gestul, replica, starea sau atitudinea fiecăruia dintre ele. Acolo unde povestea biblică mizează exclusiv pe acțiune pură, Grossman disecă și analizează, deschide necesare breșe introspective, permițând cititorului să înțeleagă anumite alegeri, implicit psihologia acestor eroi tragici. Astfel, fără să eludeze neapărat faptele săvârșite de Samson, cu tot spectaculosul lor, lui Grossman îi reușește o poveste însoțitoare în care ceea ce contează cu adevărat este ceea ce simte personajul său, nu ceea ce face. Cel predestinat să se comporte ca un nazireu își duce povara căutând să înțeleagă în ce constă aceasta, ce se așteaptă de la el, dar dorindu-și, în același timp, să trăiască normal, să aibă parte de înțelegere, acceptare și iubire. Într-un limbaj cu profunde accente interogativ-meditative, Grossman expune anxietatea lui Samson, singurătatea lui, faptul că pare să nu-și găsească locul potrivit: el intuiește mereu că nu aparține părinților lui, că nu-și aparține nici măcar sieși.

Impresionantă este, de asemenea, perspectiva din care David Grossman analizează sentimentele mamei lui Samson, cea pe nedrept neindividualizată prin nume de către autorii cărții sfinte; nevasta lui Manoe traversează, la rândul ei, criza unei mame care știe deja că pruncul din pântec nu-i va aparține niciodată cu adevărat, că relația lui nu se înscrie pe dimensiunea firescului și a bucuriei. Mama este, într-un anume fel, prima femeie predestinată să-l trădeze, căci Samson se simte „înstrăinat încă din pântecul ei”.

Episodul care dă titlul eseului, cel în care Samson ucide un leu fioros cu mâinile goale, este analizat și reinterpretat astfel încât să sublinieze atât un moment de răscruce în viața eroului, cât și relația complexă cu părinții săi. Astfel, aflat în drum spre Timna, de unde își alesese prima soață filisteană, lui Samson îi apare brusc în cale un leu fioros: spiritul divin coboară asupra lui Samson și, „cât ai clipi, acesta face leul bucăți”. În Biblie se specifică faptul că „tatălui și mamei sale nu le-a spus nimic”, dar Grossman glosează pe marginea acestei menționări neverosimile, intuind că e posibil ca Samson să simtă că lupta cu leul e „un soi de semn, parte a unui cod secret cu acel spirit divin din interiorul său”. Cu alte cuvinte, Samson nu își implică părinții în acest plan al divinității, dar mai târziu, „după o vreme”, se întoarce să vadă rămășițele leului. Această întoarcere este oare semnul unui erou însetat de glorie, mândru de fapta sa uimitoare? Este o confirmare a bărbăției sale înainte de însurătoare? Nu știm. Dar ceea ce descoperă Samson e cu adevărat uimitor: în carcasa felinei și-au făcut sălaș albinele sălbatice, iar „mierea s-a acumulat în interiorul leului”. Cu mâinile goale, cele care au ucis sălbăticiunea, bărbatul ia mierea și mănâncă pofticios precum un copil, apoi o duce părinților săi, „iar ei au mâncat din mâinile sale”. Din nou, nu le-a spus proveniența mierii, așa cum nu le spusese despre uciderea leului. Este o imagine puternică și sugestivă, căci provoacă la multiple interpretări. Putere și dulceață. Apropiere, topirea vremelnică a înstrăinării, căci mama și tatăl ling mierea picurată direct din mâinile fiului. Fiul își face datoria tradițională, hrănindu-și genitorii. Gossman insistă pe această imagine de o pașnică normalitate:

„…este atât de emoționant să ni-l imaginăm pe Samson mișcându-și mâinile în sus, iar pe părinții lui, fără îndoială scunzi, sărind spre ele cu gurile deschise și cu limbile scoase, iar pe Samson vuind de bucurie, jucându-se cu părinții lui, atingându-i și dansând pentru ei și râzând cu ei, ca orice persoană normală, cu mierea picurând, curgând pe câte un obraz, lunecând spre bărbie, linsă apoi, în timp ce râsetul se amplifică până la lacrimi…” (pag. 41)

Observați cât de minuțios vizual este descrisă această scenă casnică, detaliile, solaritatea imaginii, acea carnație despre care vorbeam anterior!

Aceeași atenție speculativă o manifestă scriitorul și în descrierea și analiza celorlalte momente semnificative din viața pământeană a lui Samson: însurătoarea și ospățul, ghicitoarea la care-i supune pe filisteni, trădarea primei soții, violențele comise de eroul încrâncenat, dragostea (îndrăgostirea, un soi de ieșire din predestinare, căci Samson ar fi trebuit, prin femeie, să-și satisfacă doar trebuințele fiziologice), încrederea acordată femeii iubite (Dalila), tăierea celor șapte bucle – semnul divin al puterii sale – în timp ce Samson dormea cu capul în poala ei. De ce oare le divulgă celor două soții secretele sale adânci, se întreabă Grossman, evidențiind astfel nevoia imperioasă a personajului său de a fi om simplu, cu nevoi firești. Samson „era obosit de moarte” și îi răspunde Dalilei, eliberându-se de puterea dăruită, fără s-o fi cerut el însuși, de către Tatăl ceresc. Adormit în poala femeii iubite, Samson se cufundă în timp, într-o călătorie spre pântecul mamei sale. Căci, așa cum notează Grossman, „se pare că întreaga esență fizică a lui Samson nu e altceva decât un uriaș set de mușchi transformați în uși de fier menite să apere un miez uman fragil și vulnerabil; ori, de fapt, menit să prevină acel miez, care avea atâta nevoie de izbăvire și de autodezvăluire, de la a deschide și a deveni, în cele din urmă, ca un om obișnuit”. (pag. 84-85)

În cele din urmă, profeția se împlinește și Samson, căruia părul îi crescuse din nou, orb și umilit repetat de filisteni, care-l scot din temniță ca pe un animal de circ, Samson își strigă pentru ultima oară Dumnezeul, căruia îi cere putere încă o dată, apoi prinde cu mâinile cele două coloane din mijloc ale templului și „prăbușește clădirea peste conducătorii filisteni și peste toți oamenii dinăuntru”, murind odată cu ei, ca un erou:

„Lăsați-mi sufletul să moară așa cum a trăit întotdeauna. Fără să fi fost vreodată apropiat de un alt suflet, singur, printre străini care căutau fără încetare să-l rănească, să-l ridiculizeze, să-l trădeze. Lăsați-mi sufletul să moară cu filistenii”. (pag. 97)

Emoționant este acest Samson recreat din perspectiva lui David Grossman! Samson, un bărbat singur, un copil mare, însetat de iubire, luptând mereu și mereu cu celălalt Samson, nazireul, căruia i s-a încredințat o misiune sfântă. Numele său are o dublă semnificație: „micul soare” (Shimshon, în ebraică – shemesh și on – soare și putere) și „folos” (de la ebraicul shimush). O dualitate care i-a scindat mereu viața. Între misiunea divină și tânjirea spre normalitatea unei existențe efemere se conturează, de fapt, aura acestui erou tragic. Căci, nu-i așa, ce e mai dulce decât mierea și mai puternic decât un leu?

Mierea leului de David Grossman