Gala aniversară 75 de ani de teatru la Petroșani s-a încheiat cu un spectacol foarte bun, un spectacol care poartă semnătura lui Victor Ioan Frunză. Secondat de Adriana Grand, cei doi au reușit să aducă la scenă spectacolul cauzelor pierdute și/sau al virtuților despre care nimeni nu știe cui sau la ce folosesc.
Scenografia a fost gândită astfel încât să nu se folosească tot spațiul scenic – prima temă de reflecție dată de cei doi creatori de teatru amatorilor de spații neconvenționale – și n-am înțeles pe deplin de ce această opțiune decât la ultima scenă. Reproducerile apartamentului închiriat, a mansardei și a apartamentului luxos s-au realizat printr-o combinație de elemente de decor voluminoase, necesare pentru fixarea reperelor, dar și cu ajutorul unor proiecții video supradimensionate pe peretele din spatele scenei. De aici și efectul vizual, jocul volumetric care a dat foarte multă libertate actorilor; aceștia s-au mișcat firesc în toate spațiile create, astfel încât scenele au căpătat coerență și viteza potrivită pentru desfășurarea tramei. A doua temă de reflecție este dată de unitatea constructului teatral, unul articulat în jurul relațiilor dintre personaje, astfel încât dinamica fiecărei scene în parte a ținut și de actori (relațiile dintre aceștia), dar și de poziția în spațiu. Din spatele sălii, unde am stat, panorama era una a spectacolului total, gândit pe toate dimensiunile sale, de aici și absența plictisului sau a senzației de prăfuit. Chiar dacă textul este unul deja clasic, jucat foarte mult de-a lungul anilor, în viziunea lui Victor Ioan Frunză el capătă plusvaloare. Conflictul clasic – unul care ar fi putut trimite montarea în zona de șușă – devine placă turnantă pentru o abordare de tip pamflet, unul atât de subtil, încât trebuie să ai toate piesele la un loc ca să realizezi în ce cheie a gândit Frunză textul lui George Ciprian. Scena cu statuia calului este unul din momentele importante ale întregului spectacol, iar cel de final, când calul cât se poate de viu – dar de rasă, nu mârțoagă – defilează pe scenă ajutat de un călăreț sportiv – nu face altceva decât să adauge ultima piesă de puzzle și să contribuie decisiv la înțelegerea pamfletului.
Personajele din spectacolul Omul cu mârțoaga pot fi judecate, așezate într-un anumit registru, persiflate, dar odată începute judecățile de valoare, ele își pierd din autenticitate. Exact de acest aspect s-a ferit Victor Ioan Frunză și i-a ieșit: spectacolul are energie, scenele se succed rapid, ceea ce nu dă prea multă libertate spectatorului, care uită să construiască raționamente cu privire la comportamentele unora sau altora și sfârșește prin a se bucura, ba chiar a empatiza cu unul sau altul dintre aflați pe scenă. Așa se face că Ana, soția arhivarului, nu este nicidecum o femeie ușoară, care-și abandonează copiii de dragul unui pierde-vară, ci o femeie de a cărei slăbiciuni profită cel cu care a fugit în lume. Prietenul arhivarului, singurul care-i rămâne aproape tot timpul, devine din ce în ce mai credibil, pe măsură ce scenele se succed. Cu o inteligență de joc îndelung exersată și cu un simț al scenei pus în totalitate în slujba spectacolului, Mihai Alexandru, cel care îl joacă pe Nichita, prietenul arhivarului, scoate personajul din zona „clasicului” și cu ajutorul unor nuanțe îl așază în galeria rolurilor care ar merita premiate oricând. Mihai Sima, arhivarul, cu alte cuvinte personajul principal al textului lui Ciprian devine în multe momente personaj secundar, dar nu-și pierde din trăsături; dacă i-a ieșit rolul este și pentru că a înțeles perfect jocul de planuri propus de Victor Ioan Frunză, un joc prin intermediul căruia societatea/comunitatea capătă vizibilitate și ea devine vinovată pentru perpetuarea prejudecăților și a stereotipurilor. Copiii suferă pentru că tatăl lor crede într-o cauză declarată din star pierdută de mulțime, soția nu-i înțelege nicidecum decizia de a cumpăra și îngriji un cal de curse bătrân și costeliv. Zgomotul de fond provocat de mulțime, de atacurile ei furibunde când mârțoaga pierdea cursă după cursă există, este concret, dar niciun spectator n-ar putea să explice concret din ce s-a născut acest zgomot, cum de mulțimea se simte ca factor de presiune, dar ea nu este deloc vizibilă. Aici e a treia temă de reflecție dată ca un fel de temă de Victor Ioan Frunză tuturor creatorilor de teatru contemporani. Nu toate personajele din piesa lui George Ciprian au rămas în montarea lui Frunză, dar opțiunea este perfect justificabilă, dacă ne gândim că acțiunea s-ar putea petrece foarte bine și în anii ’90 ai secolului trecut.
Un spectacol dinamic, care nu te lasă indiferent, ba chiar te scoate din zona de confort pe alocuri. O montare cu ajutorul căreia Victor Ioan Frunză demonstrează oricărui sceptic că poți face spectacole foarte bune și pe texte îndelung jucate, fără riscul de a pastișa. Spectacolul este gândit special pentru scena teatrului din Petroșani, ceea ce puțini regizori mai fac astăzi. De aici și reacțiile publicului la final, care răsplătesc eforturile trupei. Spre deosebire de spectacolele jucate în celelalte seri ale galei aniversare, în Omul cu mârțoaga n-a mai fost atât de evidentă diferența valorică dintre actori, semn că Victor Ioan Frunză și-a ales cu foarte mare grijă distribuția, dar și că a muncit mult cu ei pe cele mai fine reglaje, astfel încât spectacolul să aibă unitate și dinamism. Sper să fie jucat și pe alte scene din țară, să fie invitat la festivaluri, ar ajuta enorm trupa teatrului, care ar câștiga în vizibilitate, dar și un plus de încredere, care este vitală pentru o trupă care vrea să crească valoric.
Omul cu mârțoaga – Teatrul Dramatic Ion D. Sîrbu Petroșani
De George Ciprian
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Scenografia: Adriana Grand
Distribuția: Mihai Sima, Mihai Alexandru, Cosmin Brehuță, Oana Liciu Gogu, Patricia Buraga, Laurențiu Vlad, Andrei Șchiopu, Robert Vladu, Bianca Holobuț, Bogdan Constantin Tălmaciu, Marina Țucă, Călin Manițiu, Matei Șchiopu, Adela Predescu
