Cum am devenit vrăjitor. Din carnetul unui explorator

„Amintirile mele nelămurite mă împiedică să descriu pe rând tot ce s-a întâmplat. Îmi amintesc bine de un singur amănunt: în timpul când marea și vântul se potoliseră, mi s-a părut de mai multe ori că aud niște sunete nelămurite, un fel de armonie nedeslușită, format din acorduri îndepărtate.” Jules Verne

Cartea lui Alexandru Stermin este alcătuită din micronarațiuni care susțin povestea cea mare a aventurii născute, în timp, din pasiunea de explorator. Limbajul este accesibil și apropiat cititorilor tineri, invitați să pătrundă într-un adevărat laborator al cunoașterii.

În cuprins sunt trecute titlurile care păstrează o parte din rigoarea științifică, dar preiau și din expresivitatea fermecătoare a omului:

Destăinuire

Cabinetul meu și Școala de Magie

Vrăjitorii de azi

Animale care prevestesc viitorul

Plantele care ne dezvăluie trecutul

Timpul prin ochii unui vrăjitor

În căutarea păsării-dragon

Pasărea-de-foc

Cea mai mare mlaștină din Transilvania

Toate sunt legate între ele

Jocul cu ouăle de plastilină

Vorbind cu câsteii și cu vecinii lor

Craniile

Lighioana cu trei ochi

Lumea s-a născut din visuri.

Să citim întâi „Destăinuirea”:

„Dragă viitorule explorator,

Am să-ți fac o destăinuire: chiar dacă sunt adult, îl port în suflet pe copilul plin de curiozitate care am fost când eram de vârsta ta. Îl iau cu mine peste tot și, după cum vei vedea în poveștile adevărate care urmează, de cele mai multe ori, mă duce el prin locuri îndepărtate, în cele mai frumoase aventuri. Ce să fac? Nu-l pot lăsa singur. Trebuie să-i poarte cineva de grijă!

Datorită lui am pășit pe tărâmuri fermecate, am ajuns să explorez cele mai mari mlaștini din România și din lumea largă, am cercetat cele mai de nepătruns și mai forfotind de viață jungle de pe Glob, am văzut păsări-dragon, am căutat păsări-de-foc și am găsit lighioane cu trei ochi. Am învățat limbajul florilor și al animalelor, și am descifrat semnele ascunse în oasele craniilor pe care le-am descoperit în expediții. Așa am devenit vrăjitor.

Ca orice copil, cel pe care-l port în suflet vrea să-ți povestească și ție toate aventurile prin care am trecut, așa încât l-am ajutat să scrie o carte. Lui îi este mai greu cu scrisul și cu cititul, fiindcă e dislexic. Să știi că se poate întâmpla ca unui copil să-i lipsească o pană sau două din aripă, însă asta nu trebuie să-i oprească zborul. Dimpotrivă, poate să devină superputerea lui. Gândește-te la pinguini – ei nu pot zbura pe cerul lumii, așa că se avântă în cerul din adâncul oceanelor și zboară acolo, unde alte păsări nu se pot scufunda. Cred că o parte din felul cum înțeleg eu lumea și magia ei se datorează dislexiei copilului din mine.

Înainte să începem aventura, mai trebuie să știi ceva: vrăjitorii de ieri sunt biologii de azi. E surprinzător, nu-i așa? Vei găsi toate lămuririle ascunse în paginile carnetului meu de explorator.

Poveștile pe care le-am însemnat aici chiar s-au întâmplat de-adevăratelea. Le-am scris din nevoia de a surprinde cât de uluitoare este lumea în care trăim. Le dedic tuturor copiilor, deci și ție, pentru curiozitatea care te-a însemnat să iei în mână această carte ca să te miri și ca să călătorești cu gândul până departe.

Sandu” (pp. 7-9)

Cartea este scrisă anume pentru copiii care au curiozitatea de a afla cu ce se ocupă un explorator, ce calități trebuie să aibă și cu ce instrumente lucrează.

Un explorator poartă tot timpul la el un carnet – agenda unui telefon nu ar fi utilă în orice condiții, să ne gândim la excesul de umiditate din pădurile amazoniene. Exploratorul face observații cât se poate de exacte, dar se lasă tentat și de subiectivitate. Așa se face că în acele pagini, pe lângă informația strict științifică, apare, de exemplu, imaginea splendidă a arborilor care ating cerul – sequoia.

Exploratorul își notează și câteva lucruri despre ce înseamnă să gândești singur, cum singur trebuie să înfrunți întunericul și spaimele pentru a te bucura de frumusețea din jur. Poate nu e ușor să-ți pui mereu pe hârtie gândurile, dar nimic nu se obține fără efort. Cu cât efortul este mai mic, cu atât rezultatul este mai puțin mulțumitor. Și invers. Știința pare o formă de magie, care începe cu rafturile unei biblioteci și continuă cu explorarea ținuturilor ascunse privirii obișnuite.

„Pe peretele din stânga stau așezate cuminți, unele lângă altele, cranii și oase. Sub ele e masa mea de lucru, pe care se odihnesc un microscop, o lupă binocular și câteva pense. Deasupra mesei stau chipurile marilor vrăjitori ai lumii mele. Cu ei mă sfătuiesc în gând, atunci când nu știu ce să fac.

Lângă masa de lucru este biroul la care scriu. În fața lui am construit un zid de apărare din cărți. Ca într-o horă, volumele stau pe rafturile lor și mă învață cum să descopăr și să înțeleg magia lumii. Și tot ele îmi rup vraja gândurilor întunecate care mă cuprind uneori și mă ajută să găsesc cărarea atunci când mă rătăcesc.” (p. 10)

Cartea e plină de povești despre locuri care au tainele lor. Nu oricui îi este dat să descopere magia ascunsă a lumii vii.

Ce înseamnă „să hălăduiești”? Oare nu facem frecvent asta când mergem în drumeții sau în simple plimbări care ne permit să observăm „limbajul plantelor”? Galbenul, de exemplu, este al clocoticiului, nu al irisului sălbatic ori al hodoleanului. Ne putem mira și de cum sună conceptul de „plantă semiparazitară” – „absoarbe apa cu săruri minerale din rădăcinile altor plante, pe care le parazitează, asemenea vâscului”. Unii oameni sunt asemenea clocoticiului, asta nu e nici bine, nici rău, asemenea diferențe (bine/rău) neputându-se face în natură.

Ne interesăm și de legătura acestei „plante dominatoare” cu abandonarea terenurilor agricole. Cultivarea în parcéle (nu párcele! acelea sunt zeități ale destinului), în parcéle mici e ideală. Cel mai frumos cuvânt din text (cartea asta te ajută să descoperi foarte multe cuvinte!) mi s-a părut a fi „toiag”, denumind un fel de baghetă dirijorală, poate și fiindcă mi-a amintit de „Toiagul minunilor”, proza lui Vasile Voiculescu.

Pasărea-de-foc e greu de găsit, dar există, de vreme ce are propria mitologie. Ziua putem presupune că trece neobservată. Te poți uita după ea, dând scoarța deoparte, în interiorul unor copaci bătrâni, s-ar putea să zărești însă doar lumina ciupercilor care se întind ca o rețea (miceliu) pe largi suprafețe.

Ne pregătim și noi un carnet imaginar pentru a reține informații spectaculoase.

Bioluminiscența este proprietatea organismelor vii de a produce lumină, așa cum se întâmplă în cazul licuricilor. Până să ajungi la pasărea-de-foc, dai de furnicile-de-foc, multe și pișcătoare, ele te fac să „sari ca ars”, adică să ai o reacție rapidă, de apărare. Căutarea contează, mai ales când ajungi în mijlocul junglei și există în jur lumină care vine din interior.

Jungla de pe Orinoco, la granița Columbiei cu Venezuela, „forfotește”, adică e plină de viață, de zgomote și de mișcare, zumzăie. Acesta este locul unde într-o singură zi pot fi văzute cam 400 de specii de păsări, turme de capibara (cel mai mare rozător de pe Pământ) și mlaștinile cu caimani. Pasărea-dragon are gheare și la aripi, ca să se poată prinde de copaci. Cresc acolo și orhideele spectaculoase, „făcute parcă din piele de jaguar”.

De la însemnările de explorator ale lui Alexandru Stermin, m-am întors, ca în copilărie, la Jules Verne, mai exact la romanul „Minunatul Orinoco”, o carte de călătorie ușor polițistă, plină de aventuri, pe scurt, o narațiune palpitantă, amestec interesant de suspans, căutări și rezolvări neașteptate. Jules Verne folosea pe la 1895 însemnările unui explorator pentru a scrie „Minunatul Orinoco”. Iar realitatea, spune exploratorul, hrănește ficțiunea.

Ne puteam lesne da seama că exploratorul este cel mai important personaj al unei lumi care are încă atâtea taine: prin ochii lui privim și noi jungla, arborii, păsările, mlaștina.

Coperta cărții vorbește de la sine, prin ilustrațiile minunate ale Mădălinei Surducan: arici, pasărea-de-foc, frunze de stejar, harta și busola, toate se dovedesc instrumente de bază într-o călătorie în care descoperirea lumii este parte din descoperirea de sine.

Despre autor, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

ALEXANDRU N. STERMIN este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș‑Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

Cum am devenit vrăjitor. Din carnetul unui explorator de Alexandru N. Stermin