Când îți șhioapătă sufletul sau cum ajungi să accepți neputința

De ce au vaci pe tricouri? Dar Billy chiar a murit? Și de ce plimbă oaia aceea de colo-colo? Da, montarea (a doua din cariera) lui Vlad Massaci suscită interesul spectactorului cu mult înainte de intrarea personajelor pe scenă. The Cripple of Inishmaan, piesa lui Martin McDonagh, a văzut lumina tiparului în 1996, deci vorbim despre un text contemporan, unul în care prejudecățile, stereotipiile, dar mai ales fricile existențiale (și paralizante) devin pretext pentru jocul actorilor. E un schimb de replici foarte concentrat din punctul de vedere al mesajului, de aceea Vlad Massaci a făcut uz de ilustrație muzicală doar cât să-i servească pentru asigurarea legăturilor între acte/momente. Accentul chiar trebuia să cadă pe replici și, din păcate, dicția unora dintre actori a lăsat mult de dorit, vecinii mei de scaun făcând de multe ori un brainstorming ad-hoc cu privire la ce a spus unul sau altul dintre personaje.

Visul american îl ține pe Billy în viață. De aici și afișul supradimensionat cu The Cowboy Way (colțul acela de scenă mi-a adus aminte de faimoasele reclame la țigările Marlboro de pe vremea când publicitatea la țigări era artă adevărată) sau abajurul unei veioze din centrul scenei pe care scrie simplu, dar cu litere de-o șchioapă, way. De altfel, tot decorul, construit minuțios de Iuliana Vîlsan, în nota ei caracteristică, e un amestec de elemente de autentic românesc (mai toate obiectele mari de mobilier aduc aminte de gospodăriile țărănești din anii ´50-´70 (bufetul de bucătărie cred că există și e funcțional și astăzi în multe case) cu detalii care aduc aminte de irlandezi (oaia care e mutată dintr-un loc în altul de către personaje), dar și de către americani (altarul improvizat și ascuns în dulapul de haine, corpurile de iluminat, biroul mare și care ocupă mijlocul scenei – seamănă izbitor cu birourile americanilor, regăsite în orice film de acțiune, indiferent de locul unde se desfășoară acțiunea – ranch-ul din Texas sau birourile corporatiștilor din New York).

Billy e un infirm care știe să viseze, în ciuda tuturor opreliștilor și obstacolelor. Și care-și vede visul cu ochii… sau, cine știe, poate că nu. Revenirea acasă nu este nici renunțare și nici semn al capitulării, ci revenirea la origini, căci el știe că nu se face să mori prin străini, în ciuda bârfelor, răutăților și sărăciei omniprezente. Plus că pentru el originile sunt precum Fata Morgana – știe cine-i sunt părinții, dar ar vrea să știe mai multe despre cum au murit și care e legătura dintre moartea lor și viața lui. Johnnypateenmike, responsabilul cu răspândirea, dar mai ales întreținerea zvonurilor, e un personaj-cheie: pe lângă faptul că el face legătura între familii, oameni și locuri, el este și un martor (deloc tăcut) al tragediilor cotidiene; numai că pentru el tragedia nu e deloc tragedie; suita de întâmplări care-i servesc lui drept sursă de aparentă bunăstare îl ajută să-ți procure hrana și, de ce nu, să se simtă important. Insensibilitatea și impotența afectivă nu-l împiedică deloc să-și atingă țelurile, din contra. Din păcate, Nicodim Ungureanu n-a fost în cea mai bună formă, de multe ori replicile au fost înghițite, finalurile acestora mai mult ghicindu-se; pe de altă parte, au fost multe momente când mi s-a părut a nu fi pe aceeași lungime de undă cu partenerii de scenă (era mult prea concentrat pe rol și pe ce avea de făcut concret, uitând că mai există și altcineva pe scândură, la fel de bine putea dialoga și cu un perete). Nu mi s-au părut a fi potriviți în rolurile lor nici Mircea Siromașenco sau Mihai Sorin Vasilescu; ambii și-au asumat peesonajele, dar nu înțeleg de ce au forțat gestual și la nivel de construcție propriu-zisă a rolurilor până la limita unei teatralități aducătoare de superficialism și care contrasta puternic cu aatmosfera generală a spectacolului. Excelent au jucat, în schimb, Vlad Bîrzanu și Mirela Pană. Pe Bîrzanu l-am văzut anul trecut în rolul lui Andrei din Tatăl meu, preotul (regia Leta Popescu -Teatrul Național Târgu Mureș) și recent în Alexei Karamazov / Alioșa – Delirium de la Teatrul Odeon (regia aceluiași Vlad Massaci). E un actor care încă nu și-a atins nivelul maxim de perfomanță, dar care poate face minuni atunci când se joacă cu expresivitatea corporală, sau când este pus în fața unui schimb (fertil) de emoții. Excelent în roluri dramatice, deși eu intuiesc că ar avea destul potențial și pentru roluri comice. În Billy Șchiopul se răsfață, asta este impresia mea; nu s-a întrebuințat foarte mult, poate și pentru faptul că n-a primit de la partenerii de scenă imboldul să o și facă. Cu toate acestea, au fost câteva scene – mai ales cea cu reîntoarcerea, când nu mai este infirm – în care a arătat cam ce poate. Mirela Pană, în schimb, în Eileen, e savuroasă de-a dreptul. Și-a asumat rolul de la prima intrare în scenă, și-a dus la limita masculinizării (și abrutizării) și cel mai mic gest, s-a arătat impresionată la momentele oportune și fix cât trebuie, n-a tușat grosier atunci când a relaționat cu mai tinerii Kate și Bartley (întruchipați de Laura Crăciun, respectiv Mircea Siromașenco). Eileen este omniprezentă, martorul tăcut al tragediei, spre deosebire de mult-prea-zgomotosul Johnnypateenmike, iar opoziția între personaje Massaci și-a dorit-o obținută atât din atitudine, cât și din felul cum cei doi își schimbă pozițiile pe scenă. Eileen e demențială când ia oaia în brațe, cu o afecțiune demnă de cauze mult mai nobile și o mută dintr-un loc în altul cu grija pe care o aveau bunicile noastre atunci când își ștergeau de praf porțelanurile chinezești și filigranate.

Billy Șchiopul în regia lui Vlad Massaci, intrat recent în repertoriul Teatrului de Stat Constanța, este spectacolul naturii umane, una la limita cruzimii, în care toate tarele umane concură la crearea unor portrete deloc măgulitoare pentru individul uman. E un bun prilej de meditație cu privire la ce mai înseamnă comunitatea pentru noi astăzi și, în același timp, care este rolul nostru în societate. E un spectacol care poate crește și care poate aduce publicul mai aproape de actori, cu condiția ca cei din urmă să fie conștienți că a juca în Billy Șchiopul și în regia lui Vlad Massaci nu e o șansă oarecare.