Când „1+1” nu fac 2 – „Ea și numai ea” la Teatrul ACT

Conservatorismul societății românești tradiționale este celebru și servește și astăzi drept referință pentru orice studiu serios cu privire la schimbarea familiei ca instituție și/sau organizație socială fundamentală. Din păcate, după 30 de ani de la căderea regimului comunist și după cei peste 40 de ani de regim totalitar de stânga, prea puține mai sunt reperele tradiționalismului prezente în sfera familiei românești. Acestea devin din ce în ce mai greu de identificat, apar rar ca fiind manifeste în sine și chiar și atunci sunt viciate de influențele unui postmodernism prost asumat. Așa se face că în România anului 2020 familia românească și formele ei de existență (multe/mutiple) se transformă foarte repede în material de cercetare pentru foarte multe studii de specialitate. Din păcate, nici prin alte părți situația nu este cu mult mai bună, dar despre asta vorbim cu altă ocazie. Ce vreau eu să spun aici este faptul că autorul textului Ea și numai ea nu este român (este născut în Statele baltice), dar cu toate acestea felul cum a adus la nivel de replici și conflict un întreg univers familial îl transformă într-un soi de „ca și cum ar fi de-al nostru”.

Credit foto: Alex Iureș

O mamă văduvă și copilul ei adolescent nu mai comunică deloc, deși împart același apartament, încă. Stâlpul casei – tatăl lui Kostea, a murit pe când el era în gimnaziu, iar de atunci înstrăinarea dintre cei doi , mamă și fiu, a devenit evidență. Mama își dorește să refacă legătura cu fiul, dar habar n-are cum sau de unde să înceapă, fiul își găsește refugiul în mediul virtual și cu asta am cam spus totul. Deci, nimic nou sub soare. Numai că Ivanov este conștient că astăzi cucerești greu atenția unui public de teatru aflat în permanență sub asediul noului, al premierelor care vin ca pe banda rulantă și continuu înspăimântat de spectrul unui timp ce pare că se scurge din ce în ce mai repede. Așa se face că el a preferat că mute accentul pe personaje, construindu-le personalitatea sub ochii spectactorilor, în direct. De fapt, mai degrabă vorbim de modificările de personalitate pe care le suferă protagoniștii. Dacă la Kostea sunt normale – țin de vârstă, schimbările hormonale și moartea tatălui peste care nu prea poate trece – la mamă ele țin de o incapacitate de înțelegere a ceea ce i se relevă în toată splendoarea: adolescent suferind de singurătate și/sau poate depresie, aflat în derivă emoțională după pierderea tatălui. De aici și maniera total nepotrivită de a reintra în viața fiului – asumarea unei identități false pe internet și dezvoltarea unei comunicări în online care devine foarte repede nocivă și pentru unul și pentru celălalt. N-am făcut spoiler până acum, nicidecum, deși am dat foarte multe indicii. Dar o să mă opresc aici cu relatarea privitoare la subiect și o să mut reflectoarele pe spectacol ca atare.

Credit foto: Alex Iureș

Spațiul scenic de la Teatrul ACT nu este nici foarte generos, dar nici constrângător cu actorii, dar are avantajul că e lipsit total de … pereți. De aceea montările se fac toate cu „joc la vedere”, adică inclusiv trecerile de la o scenă la alta și asumarea unui nou personaj (când e cazul) se produc sub ochii spectatorilor. Așa este și în Ea și numai ea. Actorii părăsesc scena doar pentru că trebuie să apară de undeva din public (în felul acesta participarea acestuia la actul artistic este asigurată 100%, dar și asumată); în contrapartidă, Alexandru Mâzgăreanu a delimitat clar spațiul de joc printr-un lung de linie cu lumină de neon, menit să accentueze ideea de „poveste în poveste”, dar și luciditate din partea spectactorilor. Mâzgăreanu vrea un public care asistă în totalitate, care să nu empatizeze doar cu unul din personaje, ci care să înțeleagă, să raționeze cu privire la unul sau altul dintre momente. De aceea au și fost posibile hohotele de râs din prima parte a spectacolului. Jocul de=a comunicatul pe rețele de socializare al mamei trebuie judecat la rece, pe când atitudinea beligerantă a lui Kostea trebuie să provoace mângâieri. E o opțiune care fluidizează mult montarea, dar care îi dă și un ușor aer de superficialitate, o ușoară doză de lejeritate care contravine pe alocuri seriozității întâmplărilor în sine. Probabil că o joacă mai tehnică cu mijloacele scenice ar fi dus la un dezastru regizoral, de aceea zic că e foarte bine că atmosfera a fost construită dintr-un etern joc de lumini și umbre, care mută în permanență polul atenției – din scenă în sală, sau dintr-un colț al scenei într-un altul opus.

Minunat jocul celor doi protagoniști. Experiența Andreei Bibiri și tinerețea lui Vlad Lință fac corp comun și te fac să exclami: e fix ca-n viață! Dacă mama pierde din inocență și câștigă în diabolic, la fiu lucrurile stau exact invers. Care e prețul plătit de cei doi? Trebuie să vedeți spectacolul! Eu vă pot spune doar că personajele prin d contur de omenesc într-un foarte adecvat ritm, adică nici foarte rapid/tumultos, dar nici foarte lent. O să-i fiți alături mamei, o să o înțelegeți dincolo de cuvinte, iar pe fiu o să vi-l doriți de prieten. Pe tot parcursul spectacolului o să vă surprindă inapetența pentru judecată/raționalizare, în favoarea reacțiilor emoționale – veți simți, cu alte cuvinte, veți învăța să vă recunoașteți emoțiile și să dați frâu liber expresivității emoționale.

Credit foto: Alex Iureș

Accentele de dark ale poveștii sunt date de o scenografie inexistentă, scena este redusă la prezența câtorva elemente de decor care indică faptul că este vorba despre un apartament de bloc. În rest, personajele plutesc într-un mediu virtual, golit de orice materialitate, de aceea și întâlnirea celor doi nu devine posibilă nicicum. În altă ordine de idei, Vlad Lință este un rocker natural(izat), fără accente de grotesc, pe când Andreea Bibiri construiește mai bine scenele când ea este mama-cea-din-realitate și nu Toffy. Muzica devine condiment dramatic, iar ventilatorul din tavan face pereche excelentă cu un joc de lumini care aduce aminte de filmele noir.

Ea și numai ea este un spectacol de văzut în familie. Da, da, cu riscul de a fi târâți cu forța să-l vadă, recomand spectacolul în primul rând părinților care au impresia că lipsa de intimitate e același lucru cu prietenia. Iar adolescenților le va face bine să vadă că nu doar lor le trec prin cap adevărate scenarii horror, sau că nu doar ei au probleme grave legate de percepția socialului. Mai adăugați și faptul că joacă doi actori minunați care fac un tandem foarte expresiv! Așadar, luați act de spectacolul recent intrat în repertoriul Teatrului ACT: Ea și numai ea.