Bureții de fag. Și fratele-porc

Motto1: „Poate s-a schimbat ceva între timp sau poate a citit el greşit în Mersul trenurilor.” Mircea Nedelciu

Motto2: „Cu toată dragostea celor 29 ani ai mei, pentru prima mea dragoste, Angelica.” Mihai Duțescu

Proza aceasta scoate la iveală, în manieră realistă, o galerie de personaje care, în ciuda unor diferențe de generație, seamănă îngrozitor de mult: au spirit gregar, sunt împotmolite la minte, dar iuți la vorbă, zgomotoase, suferă de vanitate și vor să aibă ultimul cuvânt. Au aspirații nejustificate, croite fiind ca fire după tiparul parvenitismului greoi-sprințar. Sunt din aceeași colonie, din același neam. Sunt uniforme. În sensul acesta înțeleg semnificația titlului – Bureți de fag.

Ai zice că titlul romanului se lămurește de îndată ce apare episodul în care tatăl lui Ducu, nea Sică, de ciudă că a rămas de Crăciun fără carne de porc, pleacă în pădure și culege ciuperci. De Crăciun, omul mănâncă bureți de fag. Crescuse porcul fratelui Ristică, gândind că îi va da și lui ceva carne, însă acesta, nerecunoscător și hapsân, sacrificase animalul în bătătură și lui nu-i lăsase nimic: „Sânge în bătătură, atât…”

În plin comunism, fratele-porc își păstra caracteristicile – n-ai cum să nu te gândești, cu toată diferența de registru, la Ferma animalelor, parabola orwelliană. Sau la vorba folosită frecvent de C. Noica, preluată pe cale monahală – „fratele-porc” este o referire la trup, la trăirea întru materialitate.

Să mai spunem și că bureții i-a mâncat de unul singur nea Sică, i-a pus pe jar și i-a mâncat cu usturoi. Egoismul e trăsătură de familie, la fel ca îngustimea orizontului. Lumea nu știu dacă începe, dar se dovedește că se poate sfârși din pricina cărnii de porc, la care se crede îndreptățit de sărbători tot omul, mai ales cel care a muncit:

„De fapt, pe Radu îl sunaseră să vină fiindcă nea Sică vomita de câteva zile – De supărare vomită! i-a zis maică-sa când s-au văzut, dar până la urmă, din vorbă-n vorbă, s-a scăpat și i-a povestit ce pățise. Că, într-adevăr, de supărare, bătrânul plecase prin zăpadă până-n pădure, trei kilometri pe jos, să adune bureți de fag. Era chiar ziua de Crăciun și ei se pomeniseră că n-au ce pune pe masă, dacă omul ăla cu care era rudă de sânge nu le lăsase nimic din porc. L-a luat el pe tot, bucățit, ambalat în saci de țiplă, l-a încărcat în portbagaj și dus a fost.” (p.13)

O ironie bine temperată veghează, de la un capăt la altul, lumea asta populată de personaje care se plasează incert, în intervalul dintre diverse teritorii ale ființei. Nici țărani autentici nu mai sunt, nu mai au existență ritualică și nici credință, nici orășeni n-au reușit să devină. Generoși n-au ocazia să se dovedească, însă nici ticăloși din calea-afară nu pot să devină – lui Ducu îi fusese respins dosarul pentru angajarea la Securitate. „Originea sănătoasă” nu-l ajutase prea mult, ba, dimpotrivă, iese la iveală o faptă din trecutul lui nea Sică, vag instigator (și bătăuș) împotriva orânduirii sociale. Nea Sică rămâne însă cu mândria de a avea un fecior cu studii:

„— Mă, flăcărilor, care e aicea la voi inginerul Ducu de la Șotânga de peste Olt?

— Deocamdată nu e niciun inginer aici, nene. Suntem cu toții studenți! venea răspunsul.

— Hai mă, taică, chemați-l să-și ieie sacoșa, că nu stau toată ziua pe drumuri…

Așa îi plăcea lui Ducu – Radu – Răducu să-și amintească anii aceia și așa îi plăcea să povestească, chiar dacă lucrurile stătuseră nițel altfel: careva de la ei din sat muncea în București, iar în vreo duminică, dacă îl prindeau pe-acasă, ăia bătrâni îi dădeau adresa și omul mergea la sigur. Ba într-o dimineață se pomenise chiar cu maică-sa, venită la spital la o rudă. A trecut și pe la el – și l-a făcut de râs, cu baibaracul și broboada ei groasă în miez de vară. Pupa-i-aș eu tălpile alea, cum doarme… Mânca-l-ar mama, cu tălpoanțele lui! ar fi chiuit femeia, iar Radu s-a trezit și, odată cu el, și colegii de cameră, buimac – doi băieți din Sibiu de care lui i s-a făcut atunci foarte rușine. Îl recunoscuse după tălpile uriașe care-i ieșeau de sub cearșaf și era bucuroasă: plecată de-acasă de cu noapte, nimerise adresa și-și vedea și ea băiatul la facultate.” (p. 7)

Romanul surprinde scene sociale reprezentative pentru viața în comunism și în primii ani postrevoluționari. Idealul ține de agoniseala materială. Omul strânge ce poate – brânză la borcan, vin în damigeana, lădițe cu roșii, mezeluri etc.- și pleacă în concediu prin țară, fiindcă acesta este sensul dat patriotismului. Fericirea este un vis care se împlinește treptat, cu marele aport al părinților de la țară (mai ales ai ei!) – casa, mașina, mobila, banii. Niciodată prea mult, niciodată prea puțin. O remorcă plină de pepeni e vândută în piață în câteva ore, cu un profit semnificativ. Lui Ducu îi e rușine să fie văzut în piață, e sub demnitatea lui de inginer să vândă pepeni, însă, până la urmă, banii sunt buni și asta e tot ce contează.

„în anii aceia Europa însemna și România, Teleormanul, Șotânga, iar el, cu Dacia lui, contribuia în mod firesc la această poveste. Mai ales de față cu socră-su găsea necesar să puncteze, ca și când ar fi vrut să spună: Ne-ai dat matale bani de mașină, nimic de zis, dar uite că nici alde taică-meu nu sunt chiar niște amărâți – măcar au șosele ca lumea! În realitate, drumul se prezenta și azi la fel ca pe vremea Roșcatei, că așa-și botezaseră el și Angela prima mașină, cu diferența că acum era mai aglomerat și, odată ce treceai de Alexandria, plin de gropi.” (p. 24)

De la Șotânga spre București, drumul lui Ducu nu e însă chiar plin de gropi. Un fel de revanșă în fața celor care l-au umilit, îndrăznind să nu creadă în calitățile sale, reușește băiatul să obțină, nu ca ambasador sau securist, dar măcar ca subinginer. Ambiția este o trăsătură moștenită din neam, îl ajută un timp. Sigur, și școala este plină de indivizi resemnați, ironici și abuzivi, cum este și societatea. Mai târziu, Ducu are un șef care se numește Hainăroșie. Însemnele Republicii sunt învederate:

„— Popescu!

— Prezent.

— Spune. Încotro te îndrepți?

— Tovarășe diriginte, eu vreau să mă fac ambasador!

S-a lăsat liniștea, după care bombă a explodat: au râs toți, mai puțin dirigintele, Tănase Martac, care în astfel de situații reușea să-și sporească pe loc resursele de dispreț cu care oricum îl binecuvântase natura.

— Măi copile, ambasador nu te faci, a început Martac să orăcăie, silabisind nemilos. Nu există, măi, școală pentru o asemenea ocupație! Ce-oți avea în capu’ ăla, muci? Tu trebuie să-ți alegi o profesie… o profesie utilă ție și viitoarei tale familii. Ia loc!

Hai sictir, în gura mă-tii de broscoi, a bolborosit Ducu undeva în adâncul sufletului, în timp ce i-a mulțumit cu o privire cuviincios, adecvată relației dascăl-elev, și s-a așezat în bancă. Tăcuseră și colegii, fiindcă dirigintele trecuse mai departe, Purice, Raicu – iar după Raicu a ajuns la Rădulescu, ăla a început ca de obicei să se bâlbâie și dirigintele s-a dat iarăși în stambă. Nicio problemă, Ducule, orice șut în fund e un pas înainte; la urmă urmei, nu se simțise mai rău decât în alte situații similare, când originea lui sănătoasă nu doar că se dovedea că nu i-a folosit la nimic, dar îl mai și umplea de ridicol.” (p. 34)

Bureți de fag este un roman sub impresia căruia rămâi un timp, prins de sentimente amestecate. Scriitorul caută expresia mai puțin tocită prin uz („cățăoana de bunică-sa”), taie fraza după tiparul viu al limbii vorbite, dă o șansă personajului, să iasă în prim-plan, să rămână memorabil, apoi, așa cum face viața și cu oamenii adevărați, îl trece în arhivă, pe linie moartă, într-un fel de album cu fotografii de familie – chipurile încep să semene între ele, își pierd culoarea, râsul încremenit devine o strâmbătură a feței, iar bureții de fag se văd acolo, în fundal, veghează, prinși într-un instantaneu de picnic duminical.

Ciupercile nu au noblețe. Cresc în familii mari, în umezeala pădurii, la întuneric, ca niște făpturi fără vlagă, aflate mai aproape de pământ decât de cer. Asta se întâmplă și cu personajele acestui roman excelent scris – o umanitate fără strălucire, care nu poate fi ignorată, trăind marginal, fără aspirații, fără fior metafizic, se mișcă vag între păcat și remușcare în perimetrul Republicii. Uneori, citind paginile acestui roman, te simți de parcă ai urca în trenul lui Mircea Nedelciu, 8006 de la Obor la Dâlga. La Șotânga se ajunge pe șosea.

Despre autor, iată câteva date din prezentarea editurii:

Mihai Duțescu (născut în 1979, la Alexandria) este arhitect, lector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. În urma câștigării concursului de debut organizat de editura Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poezie și toată bucuria acelor ani triști, recompensat cu mai multe premii și nominalizări, printre care și Premiul „Mihai Eminescu”. În 2014 revine cu franceza un avantaj (poezie, Pandora M) și Uranus Park (roman, Polirom), o ficțiune realistă despre jungla imobiliară a Bucureștiului de la începutul anilor 2000, pentru care primește premiul „Tânărul prozator al anului” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Este prezent cu eseuri, proză și poezie în diferite antologii din țară și din străinătate.

Las mai jos alte fragmente:

„Dar, înainte de toate, Vlad știa că bătrânii câștigaseră destui bani de pe urma acelui lot de pământ, fiindcă vinul pe care-l făceau era foarte apreciat și cățăoana de bunică-sa îl vânduse mereu cu preț bun. Iar pomii din livadă erau pruni, deci se traduceau exclusiv în țuică, adică tot bani – de care însă nu se știe ce se alegea, pentru că lor nu le dădeau. Ducu mai lua uneori vin, țuică sau de-ale gurii, dar bani, așa cum primise de la socră-su, n-a văzut de la părinții lui niciodată.” (pp. 29-30)

„Poate că asta însemna iubirea, în cazul ei: să-i fie alături, dar mai în umbră, tăcută și liniștită, mereu atentă la nevoile lui, ajutându-l să facă cele mai echilibrate alegeri, să nu cadă în excese și patimi – căci nu voia pentru nimic în lume să-l piardă. Și în vara aceea Ducu și-a dat seama că, la rândul său, nici el nu voia să o piardă. Poate că asta însemna iubirea, în cazul lui: să fii în permanență un pic în afara acestei lumi, dar seara, când deschizi ușa casei, după o zi-lumină, să revii deodată în lume, în acel univers previzibil, stabil – să intri pe ușă și să te întâmpine ea, aceeași dintotdeauna, cea care ți-a luminat primii ani de libertate reală, adolescența ta superbă, cețoasă dintr-un oraș provincial și cețos – cu voi doi îmbrățișați lângă un stăvilar alb, sub salcii, privind barjele care alunecă leneș pe Dunăre – undeva în superbii ani ’70, în aburii provinciali și cețoși ai Republicii, în cea mai bună dintre lumile posibile.” (p. 44)

„Era un fapt al trecutului, un handicap cu care se născuse și nu-i rămânea decât să se zbată așa, încercând să-și croiască un drum în timp ce-și lua periodic perdafuri, rumegându-și în taină rușinea de a fi fost crescut între curci și viței – cum citise odată într-o poezie despre un băiat tot așa, cam ca el – de doi părinți săraci și țâfnoși și care se găsiră să se pună de-a curmezișul când venise vorba despre bunul mers al propriei țări și-al poporului.” (p. 36)

„În acea după-amiază Angela n-a depășit perimetrul celor câțiva pași din jurul casei părinților săi. N-ar fi mers niciodată în capot și papuci în văzul lumii prin sat și, înainte de orice, n-ar fi mers niciodată cu un străin, așa, de nebună: chiar dacă pentru ea nu era un străin, pentru toți ceilalți Ducu asta era.” (p. 53)

„Părea că Radu fusese cumva păcălit, iar acum era prins într-o situație din care nu mai avea cum să iasă decât luând-o pe fetișcana asta de nevastă – situație pentru care uneltiseră, desigur, toate neamurile ăsteia în frunte cu ea! Care, dacă e să ne uităm, nici frumoasă ca băiatul ei nu era, și nici studiată ca el… că una e să mergi la facultate și alta la postliceala de asistente! Mai văzuse și ea asistente, păcatele ei… și, oricât s-ar zice, nu e cultivate ca doftorii…! Așa că, la ciocnitul paharelor, când ginerele și mireasa au dat ocol mesei ca să se pupe cu toți oaspeții, țața Rada a găsit de cuviință să-i arunce noră-sii o vorbă care s-o usture nițeluș. S-a ridicat în picioare, clătinându-se un pic, cu paharul de țuică în mână și i-a zis:

— Hai să ne pupăm, Angelico… că ni s-a urât de la atâta pupat! Toată ziua doar ne puparăm…” (p. 65)

„toate aceste momente compensau în bună măsură plictiseala pe care Vlad o simțea deseori în restul anului, în zilele cenușii și egale, pe măsură ce-și consuma copilăria lângă acești doi oameni cu care era nevoit să coabiteze, împărțind mâncarea și casa.” (p. 100)

Bureți de fag de Mihai Duțescu