Bucurie. Nu merit nimic sau merit totul

„Eu scriu pentru voi, ca să vă spun că viețile voastre au fost importante și au fost adevăr și au fost bunătate.” Manuel Vilas

Cartea lui Manuel Vilas ne arată că sunt multe moduri în care se poate scrie o autobiografie, în așa fel încât viața cuiva să rămână interesantă și pentru ceilalți. Amintirile nu sunt cronologice, dar au coerența pe care le-o dă memoria involuntară, hrănită de diverși stimuli. Impresia de lume fragmentată este foarte puternică, așa cum se întâmplă și cu În toate a fost frumusețe, cealaltă carte splendidă a lui Vilas.

O astfel de biografie poate începe de oriunde, nefiind o restituire obiectivă a faptelor și a întâmplărilor, cu toate că rămâne, evitând la limită senzația de haos, o istorie a devenirii personalității lui Manuel Vilas. Părinții sunt importanți, și pentru faptul că ei știu povestea de la început, dinaintea nașterii copilului. Figura tatălui este, în această carte, copleșitoare.

De multe ori foarte aproape de structurarea poetică a discursului, capitolele scurte sunt construite în jurul unui element al realității care se leagă prin fire invizibile de ceva din trecut. Ca o mantră, revin în pagină niște cuvinte care exprimă convingerea că viața le oferă oamenilor prea multă bucurie, atât de multă încât ei n-o recunosc, și, când totuși o conștientizează, nu știu cum să-i facă față: „Nu merit nimic.” Ne merităm însă amintirile, care sfârșesc prin a ne defini. Suntem și ceea ce ne putem aminti.

Bicicleta.

Tatăl și fiul, Valdi (de la Vivaldi), se află pentru câteva zile la Chicago, se hotărăsc să închirieze biciclete. Simpla imagine a bicicletei aduce în prim-plan o întâmplare veche.

În 1974, tatăl adusese acasă o semicursieră. Toți băieții aveau o astfel de bicicletă, era la modă printre tineri. Părea cadoul ideal. Numai că bicicleta asta se tot strica și n-o repara nimeni la garajul de motociclete de unde fusese cumpărată. Avea ghidonul strâmb, roțile nu erau centrate, lanțul sărea tot timpul. Și într-o zi băiatul își dă seama că prietenii lui aveau bicicletă de firmă, iar el avea o bicicletă obișnuită, de la mâna a doua. Tatăl lui nu a avut bani de o bicicletă adevărată.

„Adevărul este că bicicleta aceea nu putea fi reparată. Era o bicicletă rablagită. Am vrut să-i spun lui Valdi povestea bicicletei mele, dar am renunțat, până la urmă. Câte biciclete există în mintea fiecărui om?”(p. 83)

Peste ani, băiatul merge cu bursă de studiu la New York. Doar tatălui i-a luat un cadou, nu și mamei sau surorii: un ceas ieftin care costase 30 de dolari. Nu avusese 300 pentru un ceas Seiko. Neexprimată, exista în gestul acesta dorința că tatăl să fie mândru de fiul său, un semn de succes:

„I-am adus un Casio de treizeci de dolari și el a știut asta. A știut că alți copii le aduceau taților lor ceasuri Seiko de trei sute de dolari, așa cum și eu am știut că alți tați le cumpărau lor biciclete BH. Bicicleta pe care el mi-a făcut-o cadou și ceasul pe care eu i l-am făcut cadou au fost unul și același cadou.” (p. 87)

I-ar fi plăcut să-și vadă tatăl fericit, iar un Omega sau un Rolex ar fi făcut minunea asta. Luxul îl face fericit pe un dandy, iar tatăl și fiul au în comun un rafinament pe care nu și-l pot permite, doar în imaginație pot dărui ceea ce nu pot cumpăra. Bucuria de a dărui se învață. Și copiii își doresc să le poată oferi părinților un cadou valoros — valoarea sentimentală se adaugă celeilalte valori, ca o garanție a calității:

„Pentru că eu sunt un dandy, pentru că amândurora ne place (căci el continuă să fie viu în mine) viața, ne place ca viața să rodească merele de aur, să dea tot ce-i mai bun. Mese grandioase, călătorii grandioase, hoteluri grandioase, mașini grandioase, ceasuri grandioase, și tu și cu mine stăpânind frumusețea și bucuria.

Tu și cu mine, doi amărâți de spanioli, fiii nopții istoriei Spaniei, dar cu stil, mereu cu stil. Tu cu ceasul tău Casio de treizeci de dolari; eu cu bicicleta mea stricată.” (p. 88)

„Grandioasă” este, dureros, numai îndepărtarea unuia de celălalt. Sentimentele fiului nu sunt și ale tatălui. În orice caz, singurătatea se instalează inevitabil în orice relație și nu se lasă acoperită nicicum. O convorbire telefonică, evocată în detaliu, surprinde îndepărtarea, în termeni de spațiu și timp, dar mai ales în termenii comunicării autentice. Pare că părinții rămași acasă și copilul lor plecat la New York nu mai au subiecte comune de conversație. Discuția trenează, puținul timp pe care-l au la dispoziție nu se umple deloc de bucuria reauzirii. O liniște stânjenitoare se instalează între frazele duse cu dificultate până la capăt:

„În vara anului 2004 am primit o bursă și am stat două săptămâni la New York. L-am sunat de acolo și nu a știut ce să-mi spună. Nici mama nu a vorbit nu știu cât. Nu știau prea bine unde sunt, nici de ce, nici pentru ce. La ce s-o fi gândit tata când l-am sunat din New York? Mai era un an și trei luni până să moară. Nu a părut deloc curios nici în legătură cu orașul, nici cu mine. M-a cuprins tristețea după ce am închis. I-a venit să zică ceva de genul ce faci acolo, atât de departe, ar trebui să fii cu mine, dar acum nu prea mai are sens să vii să stai cu mine, poate ai dreptate și acum e timpul să stai în orașe precum acel New York din care mă suni și de care mie nu-mi prea pasă. Dar cum asta ar fi însemnat să vorbească mult, a făcut ce făcea mereu și mi-a vorbit cu monosilabele lui sibilinice, acele monosilabe în care exista o frumusețe tristă, dar frumusețe până la urmă.” (pp. 86-87)

Așadar, când te întorci, citind, la paginile despre bicicletă și ceas, îți dai seama că aceste obiecte au devenit simboluri ale unor pierderi neacceptate — tatăl, inocența, comunicarea. Obiectele au un preț, fără preț este doar bucuria gustată pe fărâme. Pentru fiul său, tatăl trăiește și după decesul oficial, înregistrat numai în acte, memoria nu-l înregistrează. Timpul e prețios, fiindcă poate fi conservat, e adevărat, într-o formă versatilă, păstrând însă conturul originar al întâmplărilor de odinioară. De aceea, orice tată conștient de limitele timpului adună amintiri cu cei mai dragi:

„Vreau să sărut timpul pe care-l petrec cu fiul meu, câtă vreme timpul mai este cu noi. Și eu am întruchipat cu tata o astfel de clipă, doar că clipa cu tata nu o mai pot găsi nicăieri, de aceea mă agăț de clipa pe care o trăiesc cu Valdi, pentru că de acolo invoc venirea tatălui meu.” (p. 86)

Autorul este, scriind, când tată, când fiu, două ipostaze trăite succesiv, dar și concomitent, amestecat și inegal. Uneori autorul e mai prezent în ipostaza de fiu în paginile acestei biografii, alteori, mai puțin. Relația dintre tată și fiu dă sens vieții, este „splendoare”.

„Mi-am dat seama că preferam bucuria lui Valdi în locul fericirii. Căci bucuria este mai bună decât fericirea. Mi-am dat seama că bucuria lui Valdi era singurul sens al vieții mele pe pământ. Mi-am dat seama că bucuria lui mă transforma într-un om senin, eu transformat pe de-a-ntregul în pace sufletească, în splendoare; acesta este cuvântul: splendoare.”

„Singurul lucru sfânt e bucuria. Ce bine ar fi că Valdi să o descopere cât mai repede. Poate că știe deja.

Până la urmă, eu mereu am avut nevoie de mult efort și de mult timp până să descopăr adevărurile esențiale ale vieții, iar unul dintre ele este că viața te dezamăgește mereu, pentru că este imperfectă.” (p. 171)

Luciditate și speranță, un tânăr găsește mai repede gustul plăcut al vieții, venind dintr-o generație cu mai puține rețineri.

„Am ieșit să ne plimbăm prin Chicago. Eu și Valdi. Mă simțeam ca în luna de miere. Cred că prezența lui mă făcea tare fericit, pentru că eram numai noi doi, într-un oraș plin de furie și de viață.” (p. 72)

Tatăl și fiul. Sigur, după bucurie, apare și prilejul de enervare. Nu funcționează scările rulante de la metrou, așa că, înjurând ca un aragonez, zgomotos, la limita comicului, fiul își cară bagajele grele. Tatăl îl urmează, are și el un bagaj, și simte nevoia să se enerveze așa, „din solidaritate”, să fie clar că doi aragonezi și-au pierdut cumpătul.

O să prețuiască mai mult ce are acasă, gândește tatăl, și chiar asta se întâmplă.

Ca într-un film, Manuel Vilas pleacă de la o imagine din prezent pentru a găsi imediat corespondentul ei în copilărie. De exemplu, ce spune despre tine felul în care îți așezi pantofii după ce te-ai descălțat?! În prim-plan este la început camera de hotel în care tatăl și fiul se pot odihni câteva ore, înainte de a pleca din nou în călătoria-hoinăreală.

Tatăl ia pantofii cu grijă, ștergându-i de praf din priviri, apoi îi aliniază, să nu fie un vârf de pantof mai sus decât celălalt, simetric — așa văzuse acasă, sunt gesturi învățate într-o vreme a modelelor funcționale. Gest de eleganță, de bună rânduială, așa se face, așa faci.

Valdi, în schimb, își lasă tenișii la întâmplare, aruncați neglijent, după intrarea în cameră. Nu procedează ca tatăl său, deși are modelul sub ochi. Îi aruncă, nu fiindcă se grăbește, ci dintr-un gest reflex. Chiar și aruncați, tot ai lui sunt. Dezordine de om tânăr.

Și, da, sunt aceiași teniși despre care Valdi vorbise toată ziua cu încântare, erau noi, foarte albi, îi luase mai ieftin, adevărată ocazie, niște teniși superperformanți.

E drept că și tatăl ar fi putut să preia modelul omului tânăr, să lase baltă preocuparea pentru aranjatul pantofilor, adică să fie degajat, poate chiar nepăsător, indiferent. Nu poate, omul face ceea ce s-a deprins să facă, se comportă conform așteptărilor, cum făcuse toată viața. Trăise după o matrice. Nu o poate schimba, și, dintre ei doi, e singurul care ar putea face asta. Valdi nici nu observă diferența dintre cele două perechi de încălțări. Nu intră în sfera lui de interes aranjarea sub o măsuță a prețioșilor teniși albi. Raportarea diferită la realitate se vede și din lucrurile mici.

Vizitaseră peste zi un cimitir, mai mult un muzeu, pe Valdi nu-l interesaseră mormintele, erau acolo pentru că tatăl alesese acest obiectiv, doar tenișii albi păreau importanți pentru Valdi. La un moment dat, uitând de ce se aflau în cimitir, începe să se uite și tatăl cu atenție la acei teniși albi care îi aduceau atât de multă bucurie lui Valdi — și tot ce are acest efect asupra fiului i se pare tatălui minunat, chiar și restul de lasagna abandonat la gunoi.

Valdi are 20 de ani, tatăl are 56. Felul diferit în care doi oameni se uită la o pereche de teniși spune mult despre fiecare, în primul rând spune ceva despre timpul căruia îi datorează formarea ca om. Apar și ieșiri în afara propriului timp.

De-a lungul paginilor, printre amintiri, apar și reflecții referitoare la scris și literatură. Cuvintele reflectă mentalitatea vorbitorului, poziția socială, nivelul de empatie etc. Scriitorul se gândește la cuvintele din propria exprimare, la cuvintele ocolite, oprite, nu face o listă a lor, nici nu e nevoie, opțiunile terminologice sunt individuale, sunt și colective.

Delta râului Duerno îl „fascinează”, pare un verb care-l înlocuiește perfect pe „a plăcea”. Există lucruri care plac, fără să devină obiectul unei fascinații. Termenii semnalează subiectiv gradele pe care le poate atinge încântarea.

„Nu m-a fascinat nimic în viața asta pentru că nu mi-am putut permite, mie lucrurile mi-au plăcut, dar nu m-au fascinat.” (p. 233)

Părinții, numiți Bach și Wagner din pasiunea pentru muzică și transpunerea ei în temperament, nu cunoșteau deloc acest „termen”, „a fascina”, pe care fiul, folosindu-l, are senzația că se îndepărtează de ei. Îndepărtarea de cei dragi este semnalată de cuvinte:

„Totuși, am sfârșit prin a-l folosi și, de fiecare dată când îl folosesc, mă îndepărtez de Bach și Wagner, iar asta mă îngrozește. În prezența lor, niciodată n-am folosit cuvinte pe care ei nu le cunoșteau. Suntem felul în care vorbim și trebuie să rămânem fideli acelui fel de a vorbi, pentru că este patrimoniul nostru moral. Nu avem altul. Oamenii ca mine nu-l pot folosi pe „a fascina”, plus o grămadă de alte cuvinte de care am fost jefuiți în noaptea istoriei.” (p. 234)

Începutul școlii este trăit ca începutul altei vieți, mai puțin sigure. Este și momentul revelației că ființa nu există într-un singur exemplar, unică și încântătoare, fericită, primind ea singură toată atenția din univers. Iar universul este, în mare măsură, mama:

„Cele mai traumatice momente din viața mea au loc într-un trecut foarte îndepărtat, când părinții m-au dus pentru prima dată la școală. Credeam că numai eu sunt pe lumea asta și dintr-o dată există sute de personaje asemănătoare mie. Trebuie să vorbesc cu ele, să stau cu ele. Și libertatea, entuziasmul, bucuria dispar. Atunci îți pierzi bucuria pentru prima dată. […] N-am înțeles atunci de ce mama se îndepărta de mine și mă lăsa în seama altora, persoane care până la urmă au ajuns să facă parte din viața mea. Viața lângă mama s-a stins treptat și a venit viața asta mai lungă, mai extinsă, în care ea s-a tot îndepărtat de mine până a murit.” (p. 290)

Într-o zi, când un profesor lipsește, este lăsat în loc un monitor, un copil mai descurcăreț care supraveghează clasa și scrie pe tablă numele celor indisciplinați. Pentru că nu poate înțelege de ce nu a fost el cel ales ca monitor, copilul se agită și iese în evidență. Nu e cuminte. Caută criterii de selecție și nu găsește. Însă ceea ce i se pare îngrozitor (pe lângă ifosele monitorului) e altceva: numele său a fost scris greșit pe tablă, cu „b” în loc de „v” (Vilas), alt moment de stupefacție.

„Eu, care eram un zeu pentru mama, acolo m-am văzut tratat ca un lucru fără importanță, ca o mogâldeață, ca un corp, ca un balot inexpresiv și ridicol. A fost cea mai tristă zi din copilăria mea, cea mai neagră, cea mai cumplită.”

Dar profesorul se reîntoarce în clasă și, fără să privească numele celor indisciplinați, ia buretele și șterge tabla. Totodată, șterge și ceea ce părea o nenorocire, numele scris greșit, lipsa atenției, teama fără contur:

„Nu au existat pedepse, nici consecințe, totul a fost anulat, pur și simplu. Nici măcar nu a catadicsit să citească cele două nume care apăreau pe tablă. Le-a șters ca pe ceva lipsit de importanță. Și atunci mi-am dat seama că ceea ce părea o dramă de nedepășit și cu consecințe dezastruoase, a dispărut transformat în praf de cretă.” (p. 292)

Poate părea derizoriu un asemenea moment, dar nu e, fiindcă viața e compusă din mici episoade ca acesta invocat de Manuel Vilas în Bucurie și asociat unui tablou din 1618 al lui Diego Velázquez, „Femeie bătrână gătind ouă”. Văzuse tabloul într-un muzeu de artă — observase detaliile: bucătăria, aglomerată ca toate bucătăriile, vase, un mojar, vesela, basmaua femeii cu chip ostenit, lumina venind din față, insuficientă pentru a risipi întunericul din fundal, doar perdeaua, cu aceeași textură ca broboada femeii, alunecând mătăsos, prinde ceva din lumină.

Totul are legătură cu un episod din copilărie, când mergea cu tatăl său și cu un prieten al acestuia să culeagă ciuperci, în pădure. La focul de vreascuri, tatăl încingea uleiul și prăjea ouă în tigaia de campanie: fii atent, îi spunea el copilului, uleiul să fie încins și gălbenușul rece, abia atunci știi că s-au făcut ochiurile cum trebuie. Dacă albușul se întinde prea mult, ouăle nu sunt proaspete.

Toată viața, pe urmă, l-au urmărit, în diminețile cu mic-dejun, regulile astea, purtate de tonalitatea vocii păstrate în memorie. Există lucruri pe care le știm, fiindcă ni le-a spus cineva, cu aerul plăcut că ne transmite un mare secret, de exemplu că în toate a fost „Bucurie”, mai cu seamă în cartea asta despre care nu pot scrie atât de mult cât aș dori.

Găsim informații despre autor în prezentarea editurii:

Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în provincia spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Continuarea acestuia, romanul Bucurie, s-a numărat în 2019 printre finalistele prestigiosului Premiu Planeta. Pentru romanul Nosotros, în 2023, Manuel Vilas a primit Premio Nadal de Novela. La Editura Pandora M se află în pregătire romanele Los besos și Nosotros.

Las mai jos alte fragmente:

„Tot ce am iubit și am pierdut, tot ce am iubit foarte mult și am iubit fără să știm că într-o zi ne va fi răpit, tot ceea ce odată pierdut nu ne-a distrus, chiar dacă a insistat cu asupra de măsură și a încercat să ne facă praf cu cruzime și stăruință, sfârșește, mai devreme sau mai târziu, prin a fi transformat în bucurie.” (p. 7)

„Amintirea aceea cu tatăl meu, total neașteptată, m-a lăsat perplex. A năvălit asupra mea cu o intensitate înspăimântătoare, așa vine el, așa vine trecutul, cu un cuțit între dinți.” (p. 137)

„Pe cât de mare este viața, pe atâta este de nemiloasă și de grea. Viața este posibilitatea de a cunoaște viața. Deja nu-l mai cunosc foarte bine pe fiul meu, nici el pe mine. Umblăm prin lume, fiecare cu treaba lui. Și necunoașterea asta va crește cot la cot cu trecerea vieților noastre. Numai contemplarea frumuseții necunoașterii noastre prezente și necunoașterii noastre viitoare ne salvează de la tragedia de a nu ne cunoaște. […] Dar nimeni nu știe ce e iubirea și nici care-i sunt limitele. Niciodată nu știm ce înseamnă să trăiești, e foarte posibil să însemne doar să respiri și să privești cerul. Iar asta nu ne ajunge, niciodată nu ne-a ajuns. Bietul tău tată se târăște prin lumea asta cerșind un minut din viața ta, Valdi. Condiția de tată este cea a cerșetorului de iubire.” (p. 17)

„Fiul meu cel mic, Vivaldi, lucrează la o firmă de curierat și umblă cu bicicleta peste tot prin oraș. Îi zic Valdi, ca să-i mai scurtez numele pus în cinstea celui care a compus Cele patru anotimpuri, celebrul compozitor, roșcat și el, asemenea fiului meu. Am cumpărat disc cu Cele patru anotimpuri de Antonio Vivaldi cândva prin 1977. L-am prins la ofertă, m-a costat o sută douăzeci și cinci de pesete, dar discul acela m-a dat peste cap: în muzica aceea am intuit nestatornicia timpului, transformarea, mișcarea, schimbarea, și intuiția aceea m-a durut, pentru că-mi doream ca nimic să nu se schimbe. […] Și Bach, tatăl meu, a fost liber profesionist. Așa că toți trei facem parte dintr-un lanț lucrativ, ba chiar muzical, pentru că să fii profesionist înseamnă să nu ai nicio situație financiară, e ca trăitul din muzică.” (pp.15-16)

„Asta e tot ce există mai bun în mine, un profund sentiment de recunoștință. Lumina vieții e recunoștința. Când ești recunoscător, poți vedea oamenii în esența lor. Îi poți vedea în goliciunea lor. Asta mi s-a întâmplat. Perioada maturității e perioada recunoștinței.” (p.193)

„Oamenii au alungat poezia din viața lor, de aceea există atâta amărăciune, nemulțumire și ură. Experiențele de viață în care există poezia nu mai sunt frecvente.” (p. 190)

„Tot ce ai trăit lângă mama ta este mai important decât tot ce urmează să vină, asta am vrut să spun. Mai mult: dacă știi să vezi și să păstrezi în sufletul tău tot ceea ce mama ta ți-a dat, nu vei muri niciodată.” (p.187)

„Mi-a luat cincizeci și șase de ani ca să scap de teama de mine însumi. Nu știu cine sunt, nici nu voi ști vreodată, dar nu-mi mai e frică de mine. Dacă mă uit în oglindă, nu știu cine-i omul de acolo. Nimeni nu a știut vreodată. Nimeni nu va ști.” (p. 188)

„Nu suntem conștienți de alegerile pe care le facem. Mi-a spus cândva un psihanalist care e și actor de teatru. Mi-a spus că cele mai importante decizii pe care un bărbat sau o femeie le ia în viață sunt făcute inconștient. Deciziile sunt secrete și sunt secrete, ba chiar de nemărturisit, pentru că moralitatea lor nu e socială, ci biologică, aproape animalică, instinctivă, atavică, nu reflexivă.” (p. 171)

„În urmă cu cincisprezece ani, mergeam cu copiii mei până la poarta școlii. Mă uitam în curte și-l vedeam pe don Nicolás, care știa numele tuturor elevilor din școala lui. Pentru toți avea un cuvânt de încurajare și un zâmbet sincer și cald. Mă uitam la copiii mei care intrau în curtea școlii și don Nicolás se uita la mine, așa că puteam pleca liniștit.

Când mă privea, părea să-mi spună am grijă de ei, poți pleca liniștit, vezi-ți de treabă; ce-i mai bun în viața ta rămâne cu mine, în grija mea; tu vezi-ți de viață, pentru că viața ta rămâne cu mine. Știa cât de important era acel transfer de responsabilități. Știa că cel mai important lucru care mi se întâmplase în viață erau copiii mei. Fără cei doi copii, viața mea nu avea sens.” (p. 149)

Bucurie de Manuel Vilas