Brâncuși. Dacă e pasăre, n-o împușca, las-o să zboare…

Pentru sculptor, lemnul are, înainte de a fi prelucrat, o expresie a sa. Sculptorul transformase cu mare ușurință, în copilărie, o bucată de lemn într-o vioară. Oamenii care văd vioara înțeleg, percepând o emoție nelămurită și nouă, fără să fi trăit în zona rarefiată a artelor, că au în fața lor un artist. Bucata de lemn care-l salvează de la înec îi apare sub forma unui crocodil. Expresia zborului o înțelege, mai întâi, Brâncuși, privind elicea unui avion. Cea a rugăciunii e prinsă în piatra tombală.

La Paris, sculptorul trăiește într-o lume țărănească, primordială, pe care o adusese de acasă. Trăiește așa, de-a dreptul în mit, nu doar pentru că nu se poate dezice de nemul lui, ci și pentru că acesta este filonul principal de inspirație. Pentru Ezra Pound, Brâncuși este un om plin de ciudățenii, un purtător de lume arhetipală în care nu poți pătrunde fără inițiere. Să pui niște bucăți de lemn într-o anumită ordine ca să faci un scaun înseamnă să înțelegi toată povestea lemnului folosit. Materialul cu care lucrează artistul are propria istorie și acest material, nu artistul, decide forma viitoare a viețuirii sale:

„Oricum n-a înțeles ce credință are bărbosul lui prieten. Ba citește indieni, ba ține sărbători când ceilalți habar nu au, ba are zile în care nu mănâncă nici un fel de carne, iar uneori le dă un desert gustos de grâu, pomenește de mama lui, toarnă vinul în pământ și cântă un fel de muzică bisericească stranie. Într-o dimineață de Crăciun, când a venit să-i aducă o sticlă de șampanie, l-a găsit pe Brâncuși cu o cădelniță ciudată din lemn, făcută de el, tămâind de zor atelierul. Așa că ce sens ar avea acum să încerce să înțeleagă straniile obiceiuri din satul lui Brâncuși? Însă Brâncuși insistă, ar trebui să vadă Ezra cum se îmbracă oamenii din satul lui, cum trăiesc, dar Ezra nu înțelege dacă Brâncuși se referă la ziua de azi sau la acele mii de ani de istorie a românilor cu care se laudă de multe ori bărbosul, dar despre care doar el știe. Și toată această epopee, își spune Ezra descumpănit, de la un neorocit de scaun. Toată teoria lumii de la un nenorocit de scaun. Și își adâncește iarăși privirea candidă, cerșind îndurarea, în ochii vicleni ai lui Brâncuși.” (p. 89)

Procesul intentat de sculptor și de prietenii lui în America, prin care se solicita ca opera lui Brâncuși să fie scutită de taxe vamale, aduce față în față categorii diferite de oamenii: oamenii cu sensibilitate și oamenii practici, pentru care arta ar trebui să aibă o dimensiune utilitară sau, cel puțin, normată, trecută într-un nomenclator al ocupațiilor. Ai nevoie, pentru a fi considerat, în mod oficial, artist și de studii sau ajunge talentul? Recunoașterea celor din breaslă contează? Dar validarea venită din partea publicului? Ce este opera de artă și ce sunt artiștii? Definiția e dată mereu din perspectivă estetică, singurul criteriu valabil în judecarea produsului artistic.

Un capitol întreg al cărții reproduce declarațiile din acest proces pe care-l are Brâncuși cu autoritățile americane. Textele sunt preluate din The Art Newspaper, nr. 63, octombrie 1996, și Legal Affairs, septembrie-octombrie 2002. Printr-un artificiu compozițional interesant care ține de tehnica dramatică, îl vedem pe Brâncuși, rămas de fapt la Paris, asistând la procesul său, reconstituit actoricește de Marcel Duchamp, ca și cum bărbosul ar fi fost acolo. Duchamp îi este prieten lui Brâncuși, dar despre această relație cu implicații financiare se poate afla mai mult din cartea Doinei Lemny, Corepondența dintre Brâncuși și Duchamp, povestea unei prietenii, Editura Vremea, 2019, traducere de Doina Jela și Silvia Colfescu. Se spune că, atunci când rămânea fără bani, Duchamp mai vindea un Brâncuși, una dintre cele 80 de opere pe care apucase să le recupereze din colecția avocatului Quinn, organizatorul expoziției americane a artistului.

Din declarațiile de la proces rezultă că autoritățile doresc certificări ale profesiei de artist, făcând o delimitare netă între ocupația de sculptor și cea de pictor, care ar putea fi exercitate separat, niciodată concomitent. Prejudecățile vremii sunt învederate, când ridicole, când revoltătoare, în fiecare rând al acestor declarații ce devin ele însele un cod estetic și moral. Dincolo de publicitatea de care s-a bucurat procesul, interesant este felul în care este surprinsă mentalitatea epocii. Pentru a fi considerat sculptor foarte bun, Brâncuși ar fi trebuit să facă parte dintr-un gen, reprezentat și de alți sculptori, or esența artei este exact originalitatea, care scapă clasificării. Obiectul controversei este Pasărea măiastră, al cărei statut de operă artistică este contestat de adepții artei conservatoare:

„Credeți că numitul Constantin Brâncuși este sculptor?

În opinia mea, da, cu siguranță da!

Și este considerat ca atare în lumea artelor?

Da, este considerat ca atare în lumea artelor!

Însă, adaugă Steichen, domnul Higginbotham, avocatul apărării, nu e de acord:

Obiecție, domnule judecător, obiectez împotriva sintagmei lumea artelor!

̶ Ce este această lumea a artelor, declamă teatral Duchamp? Este ea un atelier, o planetă, un scaun, un soare, o lume a copiilor, a faunilor? (…) (p. 96-97)

„Deci dacă avem o alamă bine lustruită, curbată mai mult sau mai puțin simetric și în cercuri armonioase, înseamnă că avem o operă de artă?

Ar putea să devină o operă de artă!

Indiferent dacă e făcută de un sculptor sau de un mecanic?

Un mecanic nu poate reda frumusețea! (râsete și aplauze)

Deci încercați să spuneți că, dacă ar fi vrut, un mecanic de primă mână, cu unelte de polizare și lustruire, n-ar fi reușit să o polizeze până la strălucirea Exponatului1?

Ar putea să o polizeze, dar nu ar putea să creeze un astfel de obiect. Despre asta e toată discuția de fapt! Nu ar putea să realizeze aceste linii particulare ce îi dau o frumusețe individuală obiectului. Și aceasta este diferența între un mecanic și un artist. Mecanicul nu poate crea ca un artist (tobe Duchamp).” (p. 101)

„Cum numiți acest obiect?

La fel cum îl numește sculptorul: o pasăre.

Ce vă face să-i spuneți pasăre, după părerea dumneavoastră arată ca o pasăre?

Nu arată ca o pasăre, dar simt că este o pasăre! Și așa a caracterizat-o artistul!

Pentru faptul că el a caracterizat-o așa, se transformă în pasăre pentru dumneavoastră?

Da, domnule judecător!

Dacă ați vedea-o pe stradă, nu v-ați gândi niciodată că e o pasăre, nu-i așa?

… (liniște, aplauze, râsete)

Dacă ați vedea-o în pădure, ați împușca-o?

Nu, domnule judecător.

̶ Dacă e pasăre, împușc-o! strigă Duchamp, ținându-și ritmul cu toba. Dacă e pasăre, împușc-o!” (p. 107)

Cartea semnată de Moni Stănilă conturează condiția străinului, a celui care neputându-se întoarce acasă ia cu sine toate amintirile fundamentale. Străinul este însă un artist, ceea ce face ca tema aflată permanent în atenția cititorului să rămână relația omului cu arta. Timpul, care macină tot ce este omenesc, nu afectează creația.

Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zbooare de Moni Stănilă