Pe mica stradă a Progresului din Tulcea (nu, nu e vreo metaforă), pe la nr. 32, e o poiană cu iarbă, piatră cubică şi un moşneag de castan, refugiu de toamnă – iarnă pentru ciorile indigene. Locul nu se prea vede din str. Progresului, ci, datorită deosebirii de altitudine, din str. Mircea Vodă (dar asta-i o particularitate a Tulcei).
Cândva buruienoasă şi încurcată în tufe, poiana a fost aranjată pe vremea restaurării Casei Avramide (să fie deja vreo cinci ani), Părculeţul care face legătura cu Teatrul „Jean Bart” e, ca bancurile de odinioară cu Trabantul, mult mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară.
Aici are loc de trei ani „dichis’ n’ Blues”, festival care a fost integral românesc în prima ediţie, mixt într-a doua şi, iată, internaţional anul acesta. Pe 1 şi 2 septembrie, pe esplanada – ca să-i spunem pe numele civilizat – dintre Casa Avramide şi Teatrul „Jean Bart” abia a încăput lumea venită, oricum i-am zice, din auzite.
Pe scena fixată între esplanadă şi părculeţul Catedralei Episcopale „Sf. Nicolae” s-au produs patru trupe cu stiluri diferite şi abordări distincte ale bluesului. A ieşit în evidenţă – şi pentru că au cântat primii – swingul săltăreţ al grecilor de la Speakeasies – despre care termen Marcian Petrescu a lămurit publicul că însemna, pe vremea prohibiţiei din America, „local care vinde ilegal alcool” -, cu vocea mătăsoasă şi ideal de niţel răguşită a Caterinei Sisinni, vocalistă în aparenţă casantă, cu clarinetul fermecat – blajin de balcanic, ca torpoarea caldă de sub măslinul sălbatic – al lui Christos Papadopoulos şi cu chitara electrică din strunirea căreia Panos Karnoutsos, cum, necum, meştereşte adesea inflexiuni de bouzouki. Cocteilul de blues, swing, jazz şi dixieland, de gingăşie şi trepidaţie, a ameţit publicul atât cât să-l intrige pentru ceea ce avea să vină. The Speakeasies Swing Band: Caterina Sisinni – voce, Panos Karnoutsos – chitară electric, Giannis Ntalianis – chitară acustică, Panos Voulgarakis – contrabas, Manolis Stamatiadis – pian, Christos Papadopoulous – clarinet, Stergios Koias – baterie. De pe ultimul lor album, „Land of Plenty”, au interpretat o piesă tulburătoare, cu poveste macabru ticluită: „Black Swamp Village”.
Au urmat nemţii de la BB & Blues Shacks, din care cei 28 de cântat împreună fac o trupă cu show magnetic şi sonorităţi concomitent puternice şi delicate. Potrivit cunoscătorului Marcian Petrescu, cântă un blues de factura Chicago şi West Coast,
„aşa numitul California Blues. Un sound caracterizat în special de prezenţa muzicuţei amplificate; liderul trupei, Michael Artl, vocalist şi muzicuţist, cotat de mult timp drept unul dintre reprezentanţii de elită ai cântăreţilor europeni de Blues şi Soul. … Secţia ritmică asigură o pulsaţie irezistibilă pieselor, indiferent că e vorba de un slow blues, de un shuffle clasic sau de cel mai îndrăcit boogie”.
Mare, mare priză la public. BB & Blues Shacks: Andreas Artl – chitară, Michael Artl – voce/muzicuţă, Fabian Fritz – pian, Henning Hauerken – contrabas, Tom Müller – saxopon, Stefan Gössinger – trompetă, Andre Werkmeister – baterie.
A doua seară a început (şi ce început furtunos, parcă învoit cu aerul furtunos al începutului clar de toamnă!) cu britanicul Laurence Jones şi cvartetul său, cu variaţiuni stilistice (până la rock curat) şi cu influenţe uneori izbitoare din Eric Clapton şi Gary Moore.
„Laurence Jones a avut ocazia şi onoarea de a cânta pe aceeaşi scenă cu unele dintre cele mai mari nume din Marea Britanie şi America, numindu-i aici pe: Status Quo, Van Morrison, Jools Holland, Robert Cray, Joe Bonamassa, Johnny Winter, Walter Trout, Kenny Wayne Shepperd şi pe legendarul Buddy Guy!”.
Trei ani la rând „Cel mai bun artist britanic de blues”, votat „Cel mai bun chitarist” la „European Music Awards”, Laurence Jones – tânăr, frumos şi mai ales al naibii de talentat! – a urcat pe scenă alături de Greg Smith – chitară bas, Bennett Holland – clape/voce, Phil Wilson – baterie.
Recitalurile au fost încheiate de câţiva muzicieni pe atât de eterogeni etnic, pe atât de „simfonici”: vocea Angelei Brown (S.U.A.), clapele germanului (la origine) Chris Rannenberg şi trupa Blues Cargo (greci) plămădesc un blues de-o puritate intensă. Preocupat de blues de la începutul anilor ’70, Rannenberg se mută în California în 1991, se întoarce apoi în Germania şi în 2013 primeşte premiul „Pinetop Boogie Woogie” pentru „Cel mai bun pianist de blues”. Blues Cargo se formează în Atena în 1987 (acum 30 de ani!!!); în atâta lungime de carieră, au susţinut concerte cu mulţi muzicieni şi au cântat în deschidere pentru John Mayall, Nick Gravenites, John Hammond sau Big Town Playboys. Blues Cargo: Stelios Zafiriou – chitară, Dimitris Ioannou – bass şi voce, Babis Tsilivigkos – saxofon, Giorgios Lagogiannis – clape, Petros Dactilidis – tobe.
De loc din Chicago, Angela Brown
„şi-a dezvoltat în timp o manieră extrem de carismatică de a face show, undeva la graniţa dintre maniera artistelor de vodevil şi de jazz – blues de la începutul secolului al XX-lea şi cea modernă. … Onorată ca nicio altă cântăreaţă de Blues, din Europa dinaintea ei, Angela Brown are o voce incredibilă, flexibilă şi puternică, şi, mai ales, o expresie şi o strălucire neobişnuite. Cântecele ei variază de la blues tradiţional la contemporan, cântate fie gingaş, fie «cu zvâc»”.
Plăcerea vocalistei de a se împărţi altruist publicului este nemărginită: noapte târziu, ieşind veselă din Catedrala „Sf. Nicolae”, o fragedă mireasă – însoţită de un mic alai – a fost poftită pe scena unde a dansat cu dezinvoltură în timp ce Angela Brown dădea strălucire vocală clipei nupţiale.
Asta strict despre muzici. Trebuie adăugat neapărat rolul de prezentator (din documentarea căruia am tot citat mai sus), interpretat cu talent profesional şi umor caracteristic, al său şi numai al său, de muzicuţistul Marcian Petrescu, cel care – din fericire! – pur şi simplu nu s-a mai putut abţine şi a consumat un „dialog” cu muzicuţistul Artl. Michael Artl, căci fratele său, Andreas Artl, avea multă şi bună treabă cu chitară.
Încă trei observaţii obligatorii. Prima e că toată lumea – mă rog, toată lumea cu care am vorbit eu! – a spus că sunetul a fost impecabil. N-a avut hibă. A fost cristal. Confortul scenic e cardinal pentru muzician. Echipamentul de sonorizare L’Acoustics a fost asigurat de firma Sound Rental (Bucureşti), inginer de sunet fiind un apropiat meseriaş al festivalului, Adrian Motoc. A doua remarcă priveşte felurimea spectatorilor: pe mine m-a uluit cât păr alb şi vioi am văzut zbânţuindu-se, cu toate că e un loc comun că bluesul alimentează toate vârstele. În al treilea rând, toţi voluntarii ar trebui să deseneze din ei undeva, în poiană, o inimă în care să încapă, ca-ntr-o cămară cu de toate, pentru iarnă, bucuria şi mulţumirea spectatorilor.
„dichis’ n’ Blues” 2017 n-a avut ca beneficiari doar adulţi. Înainte de festival, retraşi în frumuseţile sălbatice ale Luncaviţei, artiştii tulceni Alina Mihailov, Elida Buftei, Doru Luchian şi Laurenţiu Midvichi i-au înregimentat în tabăra de creaţie „Desenăm muzica, ascultăm pictura” pe copiii Cercului local de pictură „Catharsis”; lucrările copiilor au fost expuse în curtea Casei Avramide, banii colectaţi din vânzarea acestora ajungând la micii autori.
Tot de copii, de data aceasta de cei (în principal) cu ureche muzicală, s-au ocupat pianistul Raul Kusak şi muzicuţistul Marcian Petrescu. Primul a organizat în dimineţile celor două zile de „dichis”, într-o sală special amenajată din incinta Muzeului de Artă Tulcea, „Laborator de muzică şi ritm” – workshop pentru copii şi pentru adulţi; cu har pedagogic, mari resurse de răbdare şi obligatoriul haz, Kusak a reuşit ceea ce şi-a dorit prin acest proiect educaţional: analiza ritmică/armonică/ melodică a unei piese alese („Andrii Popa”, în cazul ăsta) şi recompunerea ei cu ajutorul micilor instrumentişti. La Casa Avramide, Marcian Petrescu – cu peste zece ani de profesorat în acest instrument – a avut ce preda despre „Istoria muzicuţei în blues” – un workshop „uşor” neconvenţional, „cumva şi o încununare şi o sinteză a peste 10 ani de «profesorat» în domeniul abordării muzicuţei”, cum i-a declarat, pentru „Arta Sunetelor”, reputatului Ioan Big. La rândul său, Kusak a dezvoltat – aşa cum anunţase – în cadrul
„Atelierelor atât noţiuni elementare ce ţin de armonie/ritm/melodie, cât şi aprofundarea lor în anumite contexte muzicale legate de performing, orchestraţie şi producţie muzicală”.
A mai povestit – în termeni copilăreşti – despre influenţa temperamentului asupra stimei de sine în raport cu performance-ul muzical.
Alte poveşti să spună spectatorii care au fost poiana cu piatră cubică. Nu-i poiana lui Iocan, ci poiana lui Cristian. Cristian Antonescu, preşedintele organizatorului, Asociaţia Culturală în Exil, care sfârşeşte „dichis’ n’ Blues” 2017 cu tradiţionalul „Programul nostru a luat sfârşit. Dacă v-au plăcut bufonii, mai poftiţi şi-n altă seară”.
Dacă apa, aşa cum se spune, duce cu sine amintirea tuturor celor prin care a trecut şi dacă sloganul ediţiei 2017 a festivalului a fost „Dacă te laşi dus de blues, ajungi la Tulcea!”, apoi fluviul a dus mai departe tot ce s-a-ntâmplat şi, mai ales, auzit pe-aici.
Foto credit: Adrian Mociulschi şi Petru Şolcă
