Diferența dintre fabulație și oniric este cât o delimitare foarte fină între două cuvinte sinonime, care se folosesc în contexte total diferite. Să inventezi povești și să le transmiți mai departe ca atare ține de registrul diurn, pe când visul, care adesea e semn de delir și boală ține de registrul nocturn. Fabulația se hrănește din realitate, visul din imaginație. Adesea povestim cele întâmplate, modificările fiind generate de percepția personală și de subiectivism, în schimb visele (nocturne) țin loc de realitate și ne conduc în lumi paralele, care (probabil că) nu vor exista niciodată. Gellu Naum și Max Blecher au fost contemporani și dacă Blecher n-ar fi trăit atât de puțin, probabil că am fi vorbit astăzi despre o (posibilă) rivalitate literară a celor doi. Ambii au fost suprarealiști, numai că, din punctul meu de vedere, Naum s-a dus mai mult pe linia fabulației, cultivând inclusiv în pohemele sale darul povestirii și construind cu ajutorul desenelor lumi de o frumusețe aparte; în schimb, Blecher, din cauza bolii care l-a țintuit la pat și l-a răpus înainte de a atinge pragul maturității a cultivat latura onirică, iar romanele sale au o puternică componentă autobiografică. De aceea, un spectacol pe texte scrise de Max Blecher e provocator pentru trupa de actori (și echipa de creație) și spectatori, deopotrivă.
Tudor Lucanu, regizorul spectacolului Întâmplări în irealitatea imediată, nu e nici pe departe la prima montare a unui text românesc. Teatrul Național Cluj-Napoca are o politică managerială bine definită, astfel încât cele mai multe spectacole care fac parte din repertoriul curent au la bază texte scrise de români, deci dramaturgia românească este foarte bine reprezentată (fie că vorbim de piese de teatru ca atare, fie că avem în vedere adaptări). Experiența lui Tudor Lucanu (care are la bază studii de actorie) este excelent pusă în evidență în acest spectacol, cu o construcție aparte, generată de specificul romanului lui Blecher. Să faci oniricul plauzibil într-un construct spectacular care prin natura lucrurilor se folosește de convenții teatrale, iată principalul obstacol cu care Lucanu a avut de luptat de la bun început. Spectacolul a ieșit de o coerență tăioasă precum lama unui cuțit pentru că dramaturgia este (aproape) fără cusur. Toate spaimele naratorului, a celui care se lasă purtat de vise în universuri care mai de care mai fantastice și ireale, se înlănțuie într-o poveste de sine-stătătoare, cu incipit și final bine scrise. Spaimele bolnavului născute din suferințe greu de înțeles, momentele de delir și desprinderea de propriul corp care devine altul (nu celălalt) devin părți dintr-o poveste pe care nimeni altcineva n-ar fi putut să o scrie. Nunta și înmormântarea rămân borne esențiale în parcursul vieții celuilalt și toate personajele gravitează în jurul acestuia.
Întâmplări în irealitatea imediată se joacă în Sala Studio Euphorion, deci spațiu mic, dar tocmai de aceste limite s-a folosit Tudor Lucanu în construcția scenografică a spectacolului. Pereți mobili, care închid personajele în spații din ce în ce mai mici, astfel încât proximitățile devin vicioase, sau, dimpotrivă, se deschid pentru a da senzația de libertate sau de plutire; evadarea din vis are loc și cu ajutorul decorului, dar mai ales cu ajutorul unei muzici obsedantă pe alocuri, scrisă special pentru spectacol de Radu Dogaru, care face parte și din distribuție. Costumele (create de Zsófia Gábor)păstrează ceva din linia timpului istoric în care a trăit Blecher (lenjeria de corp, accesoriile vestimentare), dar cromatica ține de dimensiunea onirică: albe sau negre. Există suficiente pete de culoare, chiar stridente, care frizează cu realitatea, numai că ele sunt generate de jocurile de lumini, care populează astfel pereții lui Tudor Lucanu, dar și pereții scenei cu tot felul de forme.
Sunt câteva momente în spectacol care-ți rămân pe retină: jocul cu ramele de tablou, nunta și ritualul spălării mortului înainte de înmormântare. Acestea sunt și momentele-cheie din spectacol, care accentuează relația scriitorului – naratorul povestește, intervine în momente-cheie în spectacol și readuce aminte celor din sală că povestea este atent dirijată, iar lumea care se ridică încet-încet este una plauzibilă – cu propriul corp, dar mai ales cu boala, care devine personaj în sine. Obiectivarea bolii va deveni mai târziu, în secolul XX, subiect de teorii filosofice și dezbateri academice, dar Blecher n-a mai trăit ca să le comenteze.
Radu Dogaru, Cecilia Lucanu-Donat, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă și Alexandra Tarce sunt actorii care fac parte din distribuția spectacolului. O plăcere să o revăd pe Cecilia Lucanu-Donat într-un rol de compoziție destul de dificil, pe Matei Rotaru în niște scene memorabile, pur și simplu sau pe Cosmin Stănilă într-un rol cu care nu prea s-a întâlnit de-a lungul anilor. Nici Radu Dogaru și Alexandra Tarce nu sunt mai prejos, semn că repetițiile au fost luate în serios, unitatea distribuției fiind un atu al spectacolului în sine.
Întâmplări în irealitatea imediată îl readuce în atenția noastră pe Max Blecher și relansează discuția despre forme teatrale. Irealitatea imediată nu înseamnă anularea realității, pentru că rostul oniricului este cu totul altul: să ajute oamenii să evadeze din realități adesea dureros de constrângătoare.
Întâmplări în irealitatea imediată – Teatrul Național Cluj-Napoca
scenariu de Tudor Lucanu, după Max Blecher
regia: Tudor Lucanu
decorul: Tudor Lucanu
costumele: Zsófia Gábor
muzica: Radu Dogaru
Distribuţia:
Radu Dogaru, Cecilia Lucanu-Donat, Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Alexandra Tarce
regia tehnică: Doru Bodrea
lumini: Mădălina Mânzat, Andrei Mitran
sonorizare: Vasile Crăciun
