Supraviețuirea și memoria faptelor cumplite

Anița Nandriș-Cudla, născută în Bucovina de Nord, trimisă la muncă silnică în Siberia de sovietici, revenită în România ca să trăiască până la sfârșitul vieții într-o țară condusă de partidul unic și cu unul din cele mai dure regimuri comuniste din toată lumea. În ultimii ani a crescut interesul pentru jurnalele și memoriile supraviețuitorilor din lagărele naziste sau ale lagărelor de muncă forțată din Siberia și din alte locuri, dar și pentru mărturiile partizanilor, ale oamenilor care au luptat împotriva comuniștilor și care au făcut parte din mișcarea de rezistență anticomunistă. Interesul este alimentat și de ascensiunea la putere a partidelor extremiste – de dreapta sau de stânga – care pun în pericol existența democrației. Faptul că abia în ultimii ani au început să se înmulțească volumele de memorii și jurnalele deportaților în Siberia se datorează și apariției în spațiile exsovietice ale cărților unor autoare ca Guzel Iahina sau Narine Abgarian, care au readus în discuție supraviețuirea în condiții extreme, care completează scrierile lui Alexander Soljenițîn sau Varlam Șalamov. Citind câte puțin din toți acești scriitori începi să ai o vedere de ansamblu cu privire la grozăviile și ororile cărora le-au făcut față cei trimiși să muncească în minele din Siberia.

Elisabeta Rizea este eroina cunoscută pentru că a făcut parte din mișcarea de rezistență din munți în timpul primilor ani după instalarea comuniștilor la putere. A plătit scump opoziția față de sistem, cu ani grei de închisoare politică, ca și Lena Constante sau Nina Moica și multe alte femei. Anița Nandriș-Cudla are o poveste de viață asemănătoare cu a Elisabetei, deși tragedia vieții ei are alt spațiu concentraționar: Siberia. Bucovina de Nord și Basarabia au fost teritorii luate de sovietici și au rămas sub controlul lor politic până la desființarea URSS. Chiar dacă românii erau majoritari în aceste teritorii, ei au fost cei care au avut cel mai mult de suferit și au fost printre primele victime ale regimului opresiv. Așa a ajuns Anița Nandriș în Siberia, împreună cu copiii ei, Mitruță, Vasile și Toader. Ei supraviețuiesc gerului năprasnic și condițiilor de muncă și de viață inumane timp de 20 de ani, în schimb Chirică, soțul Aniței moare. Acasă a rămas doar mama ei, paralizată, de care au avut grijă (până la moarte) frații ei.

Despre toate acestea este vorba și în 20 de ani în Siberia, spectacolul Teatrului Național Cluj-Napoca, o monodramă (chiar dacă în câteva scene apare și Sorin Misirianţu, care semnează și regia) în care Elena Ivanca face un tur de forță și dovedește, încă o dată, că este o mare actriță. Un spectacol necesar, înainte de orice altceva, dar care este susținut foarte bine și din punct de vedere estetic: Anița îmbătrânește sub ochii spectatorilor, suferă cumplit, moare de foame pe mormanele de cărbuni, îi îngheață și sufletul în ea de frig, își lasă disperarea să umple spațiul din jurul ei, se bucură ca nimeni altcineva când intră, pentru prima dată după 18 ani, într-o biserică. Transfigurarea este cheia succesului în construcția de rol, fără această putere de a înțelege suferințele (greu de înțeles la nivel cognitiv) unei femei care se vede în situația de a-și apăra copiii fără să aibă prea multe mijloace la îndemână. Supraviețuiește dizenteriei și tifosului și cu inima atinsă definitiv de boală va reuși să trăiască mai bine de 80 de ani. Cred cu tărie că a trăit atât de mult și pentru a lăsa mărturie despre grozăviile trăite în cei 20 de ani de Siberia.

Sorin Misirianţu a gândit spectacolul astfel încât celor din sală să le rămână în minte principalele momente din cei 20 de ani, bornele chinului supraviețuirii în condiții greu de închipuit. Dramatizarea respectă firul epic, pentru că nu era rost de înflorituri sau cine știe de alte intervenții estetice. Elena Ivanca a pătruns în mintea și sufletului Aniței, pentru ca de la un punct încolo pe scenă să fie doar Anița. Ea și povestea ei.

Între

Am râs și ne-am iubit, Doamne, că frumoasă-i tinerețea!

și

O dispărut fericirea din sat.

e loc de o istorie întreagă. În câțiva ani se schimbă o lume întreagă, un sat întreg își vede dată ordinea peste cap.

Chirică îi șterge și ultima speranță Aniței:

Cine ți-o spus ție că rușii au un Dumnezeu?

După aceea, începe calvarul, povestit, retrăit pe scenă de o actriță care a înțeles că firescul vine dintr-un dozaj foarte fin al vocii, la care se adaugă o expresivitate corporală specifică.

Dacă atunci m-ar fi împușcat cineva, nu mi-ar fi părut rău.

Oamenii se temeau și de umbra lor.

Peste câteva zile o să plecați la casele voastre! Și am început să așteptăm un an, doi, trei, patru… nouă ani am așteptat să ne întoarcem la casele noastre!

Un spectacol de aproape o oră, în care tensiunea nu te lasă să respiri. Jucat în Sala Studio Euphorion a Teatrului Național Cluj-Napocan, 20 de ani în Siberia merită văzut, dezbătut și completat ulterior cu vizionarea filmului Pădurea de molizi (regia Tudor Giurgiu). Nu merită precupețit niciun efort în lupta împotriva extremisului politic, nu mai avem nevoie de alți 20 de ani de Siberia și nimeni nu merită suplicii ca cele de care a avut parte Anița. Nu încadrez spectacolul neapărat în seria celor de teatru documentar, deși ca format asta este, pentru că Elena Ivanca nu sacrifică nimic din ceea ce ține de arta actorului. Construcția de rol este pe cât de fină în detalii, pe atât de performantă în adâncimea ei. Anița n-a fost nici măcar o clipă femeia cu trei clase, ci femeia curajoasă, care a luptat cu toată ființa împotriva unui regim opresiv mai dur decât ne putem închipui.

20 de ani în Siberia – Teatrul Național Cluj-Napoca