„Bine ai venit în America” – viața ca o tăcere asurzitoare

Linda Boström Knausgård este o scriitoare suedeză, autoare a volumului Bine ai venit în America, câștigător al Premiului August 2016, în care tratează tema familiei imperfecte, tema morții, în strânsă relație cu impactul pe care îl are o pierdere umană asupra celor rămași în urmă, tema existenței în tăcere ca un continuu monolog interior.

Personajul principal al cărții este o fată de 12 ani, Ellen, care, într-o zi, după pierderea tatălui său, se hotărăște să tacă, să își trăiască fiecare zi în propria persoană, fără a mai comunica, în niciun fel, cu cei din jur. Tăcerea fetei este asimilată traumei pierderii unui părinte, ceilalți neștiind că, de fapt, este un semn al vinovăției, Ellen rugându-se să dispară tatăl ei, cel despre care considera că este fața imperfectă a familiei sale. Refuzul de a mai vorbi reprezintă începutul unei profunde introspecții, de o intensitate superioară vârstei copilei.

Am încetat să vorbesc când maturizarea a început să ocupe mult loc înăuntrul meu. Eram sigură că nu puteam să cresc și totodată să vorbesc. Poate eram genul de persoană căreia îi plăcea să preia conducerea. Oricum, m-am bucurat să renunț la vorbit. Atât de mulți de care să țin cont. Atâtea visuri de îndeplinit. Vedeam că-și doreau ceva de la mine. Dar nu puteam nicicum îndeplini dorințele. Nu chiar.

Naratorul se transpune în spatele măștii tăcerii și, într-un monolog interior cu profunde nuanțe psihologice și descriptive, conturează portretul și personalitatea tuturor celorlalte personaje din lumea lui Ellen. Dintre cei care o înconjoară, mama este personajul cel mai puternic, actriță și profesoară de actorie, își trăiește existența între teatru și cei doi copii. O femeie frumoasă, o maestră a măștilor, cu o personalitate puternică, impunându-se ca ființa care poate rezolva orice, având încredere că va străpunge și tăcerea fiicei sale. O mască de om puternic, însă cu durerile și propriile vulnerabilități.

Eram o familie a luminii. Lumina mamei era îndeajuns pentru toți. Lumina pe care o revărsa spre noi. Înainte fusesem mândră de mama. Mai frumoasă ca oricare altă mamă de la ședințele cu părinții. Discuta cu profesoara și cu ceilalți părinți. Făcea mereu impresie. Nimeni nu-i putea ține piept. Cu atât mai puțin eu. Acum puteam? Să-i rezist? Ajungea tăcerea mea până la ea? Cum poate cineva să acorde unei alte persoane un loc atât de important în viața sa?

Fratele lui Ellen este conturat ca un adolescent într-o plină criză identitară, în plin proces de formare, care nu stabilește cu sora sa decât raporturi ostile, atunci când nu este închis în propria cameră, cu ușa bătută în cuie. Și el trăiește, de fapt, în propria tăcere, în propria lume, departe de lumina radiantă de altădată.

Însă, un alt personaj puternic al romanului este Dumnezeu, pe care Ellen îl consideră aliatul său, cel căruia îi poate împărtăși orice durere, cel care transcende claustrarea tăcerii sale. Fata este convinsă că Dumnezeu o ascultă și îndeplinește dorințele, i s-a întâmplat atunci când și-a dorit ca tatăl ei să moară, acum dorindu-și ca mama să fie fericită, dincolo de nefericirea adusă de tăcerea sa.

Fă-o fericită. Dumnezeu o face fericită mai mult decât mine. În fiecare seară mă rugam pentru ea și nu știu de ce credeam că Dumnezeu îmi asculta rugile. Știam. Aveam acces la Dumnezeu. Eu și Dumnezeu l-am ucis pe tata. Amândoi, o dată pentru totdeauna. Dumnezeu și cu mine.

Pe parcursul cărții, tatăl este un personaj prezent, invocat de Ellen, prin intermediul amintirilor pe care le are din vremea copilăriei. Rememorarea este o constantă a romanului, la fel și omniprezența tatălui ca o umbră prin casa restului de familie. Ellen poartă vinovăția morții tatălui, înțelegând-o ca pe o consecință a stăruinței sale în această dorință, purtând masca unei satisfaceri a unui deziderat, care e, în realitate, o mare durere neînțeleasă.

Era mort. Dintr-odată în mine s-au deschis spații largi. Spații pe care le-a umplut tăcerea. La început am simțit o pace imensă și sentimentul că după asta am tânjit dintotdeauna. Nu am zis nimănui nimic despre mine, Dumnezeu și tata. Ideea asta era povara mea.

Cuprinsă de neliniștea propriei tăceri, Ellen își dorește moartea ca pe o finalitate a unei lumi în care nu se regăsește și la a cărei identitate nu se poate acomoda. Gândul unui sfârșit aduce o mare tulburare în sufletul fetei, care adesea se întreabă dacă își dorește acest lucru, cu adevărat. Obsesia morții, așteptarea, tulburarea pun stăpânire pe Ellen într-atât încât ajunge să noteze primele rânduri în carnetul dăruit de mama sa, primele rânduri după multă vreme, o deschidere către lume, o nevoie de a comunica indirect cu mama sa și cu universul său frânt.

În câte nopți mă rugasem să mor? Avea să vină curând. Moartea. Nu vedeam altă cale de scăpare.

Revenirea Ellenei nu este completă și bruscă, ci treptată, o ieșire lentă dintr-o izolare autoimpusă, dintr-o învinovățire greu de dus și înțeles. Noua realitate a fetei se construiește în jurul mamei și prin intermediul acesteia, crezând că va fi bine, așa cum îi spunea mama întotdeauna. Gesturi mici umplu golul dintre trecut și prezent, adunând rămășițele unei familii destrămate și imperfecte.

Cartea se termină cu o amintire din vremea familiei complete, din vremea în care Ellen era copilul fericit și luminos de care amintea mereu mama; atunci când tăcerea, vina și remușcările aparțineau unui alt tărâm, neajungâng în lumea lui Ellen.