Beligeranța germano-română dintre anii 1916-1918 prin prisma lui Claudiu-Lucian Topor

Dosarul participării României în primul război mondial rămâne încă destul de complicat din punct de vedere istoriografic. Este drept, pe de altă parte că puține momente ale istoriei noastre au fost atât de sinuoase și surprinzătoare. După doi ani de neutralitate, România lua parte la conflict decisă să încorporeze Transilvania stăpânită de austro-ungari. Acest obiectiv a fost spulberat imediat de riposta militară a statelor Puterilor Centrale, care au ocupat aproximativ două treimi din țară, inclusiv Bucureștiul. În acest context, împreună cu aliatul rus, România a reușit să prevină invadarea Moldovei în urma încleștărilor dramatice din vara anului 1917. Izbucnirea Revoluției bolșevice însă a dus la disoluție Imperiul Rus, oferind pretextul unirii cu Basarabia. În cele din urmă, România a semnat, la 7 mai 1918, un tratat umilitor de pace cu Puterile Centrale, ale cărui prevederi au devenit caduce în contextul înfrângerii Germaniei. Sfârșitul conflagrației a găsit România într-o poziție nesperat de favorabilă, culminând cu unirea Bucovinei și cu cea a Transilvaniei.

Nu este de mirare, în aceste condiții, tratarea istoriografică aproape exclusiv pozitivă pentru mult timp a rolului care i-a revenit României în cadrul primului război mondial. S-a vorbit despre „orele astrale” ale neamului nostru, de împlinirea unui vis secular, de înalta dăruire patriotică sau deosebita moralitate a politicienilor, despre bravura soldaților români și așa mai departe. Au lipsit, în bună măsură, încercările de a trata cât de obiectiv posibil această secvență istorică, grevată mereu de povara idealului național, care refuză nuanțele și privilegiază edulcorările de tip istoriografic. În cadrul acestui context, trebuie remarcată apariția lucrării lui Claudiu-Lucian Topor, istoric specializat în domeniul relațiilor internaționale „Auf nach Rumanien!” Beligeranța germano-română, 1916-1918”, apărută la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în acest an. În stilul consacrat, istoricul ieșean ne oferă o amplă frescă a participării României la primul război mondial, impecabil documentată și foarte bine scrisă, accentul căzând pe relațiile germano-române dintre anii 1916-1918.

Chiar și în condițiile în care tensiunile internaționale ajunseseră la apogeu și au dus la izbucnirea războiului, pentru un timp cel puțin, un conflict germano-român părea mai degrabă improbabil ținând cont de relațiile anterioare dintre cele două state, de prezența regilor germani pe tronul României sau de alianța Puterilor Centrale la care țara noastră aderase încă din 1883. Justificările nu au lipsit însă: în timp ce românii au făcut apel la retorica naționalistă împreună cu tot arsenalul ideologic aferent acesteia, germanii au motivat declanșarea expediției militare ca replică a unei „mari trădări”, ceea ce explică, din anumite puncte de vedere, tratamentul mai dur pe care românii l-au avut de suportat din partea fostului aliat. După intrarea Românei în război, generalul german Kurt von Morgen nota următoarele: „România, singurul nostru tovarăș de alianță, a urmat exemplul Italiei trădătoare. A așteptat, precum o făcuse Italia în situația de pe frontul apusean, să apară momentul potrivit pe frontul de est, ca să lovească asupra părții adverse.”Oricum, așa cum precizează autorul, chiar dacă a fost vorba de un război de coaliție, prezența militară germană pe frontul românesc a fost una semnificativă: „Generalul G. A. Dabija, fostul atașat militar la Sofia, arăta că pe frontul românesc au fost prezente 38% trupe germane; 41,2% efective austro-ungare; 13,1% bulgare; 7,7% turcești. Alte statistici relevă că Austro-Ungaria a mobilizat pe frontul românesc numai jumătate din numărul diviziilor germane.” În orice caz, contribuția germanilor a fost decisivă, atât în ceea ce privește confruntarea armată propriu-zisă cât și în administrarea teritoriului ocupat sau în ceea ce privește purtarea tratativelor de pace.

Evenimente majore ale istoriei precum a fost primul război mondial generează invariabil o schimbare fundamentală de paradigmă. Imperativul reclamă angajarea totală și, în consecință, orice efort posibil pentru distrugerea totală a inamicului. Într-un tablou apocaliptic, dominat de moarte, atrocități și suferință, românii nu puteau face excepție. Legile războiului nu funcționează, în timp ce, dimpotrivă, instinctele primare, dezlănțuite, au produs consecințe nefaste atât asupra soldaților combatanți cât și a populației civile aflată pur și simplu în calea efortului colectiv. Mai puțin observate de către istoricii noștri, aceste atitudini extreme, la care se adaugă corupția, venalitatea sau incompetența liderilor politici și militari conturează tabloul unei Românii prea puțin pregătită pentru exigențele unui război modern, așa cum se relevase încă din timpul celui de-al doilea război balcanic. Soldaților români le lipseau dotarea cu armament corespunzător, instrucția adecvată sau chiar, nu de puține ori, mijloacele de subzistență. În 1906, generalul Constantin Teodorescu, învinovățit ulterior pentru înfrângerea de la Turtucaia, a atras atenția printr-un memoriu și al unui studiu comparativ asupra dificultăților cu care se confrunta armata română. Chiar dacă România avusese excedente bugetare importante, investițiile în armată erau foarte mici în raport cu statele vecine, chiar și în comparație cu Bulgaria, o țară mai mică. (De altfel, Bulgaria nu a pierdut nici o bătălie până în 1918, ceea ce spune mult despre modul de organizare al armatei). Acesta avertiza asupra imposibilității României de a se apăra eficient, dar nu a fost ascultat. Așa cum scrie Claudiu-Lucian Topor,

«Mulți au râs de falsa „îngrijorare” a lui Teodorescu. Excedentele bugetare se cheltuiseră pe lux și plata sinecurilor (…) Armatei îi revenise prea puțin. (…) Fiecare ministru își făcea un titlu de glorie din a strica ce făcuse bun ministrul precedent și începea întotdeauna de la zero propria lui organizare».

Există însă și multe cazuri punctuale, care susțin această stare de lucruri. Ofițerul Fahnrich von Skina, care își cumpărase intrarea în armată, ajuns prizonier la germani, a scris despre starea armatei române, în cadrul căreia predominau „corupția și desfrânarea”. De altfel, livrările făcute pentru armată au fost în dese rânduri tunuri financiare de care profitau diverși șefi militari. În acest context, evoluția armatei era previzibilă. Un martor al campaniei eșuate din 1916 nota despre greutățile soldaților români, obosiți de marșuri interminabile și flămânzi: „Cu măntăile rupte și pline de nămol, cu bocancii sparți, cu privirile aiurite, soldați stingheri, fără arme, intrau prin curțile gospodarilor și, cu sufletul în gâtlej, cereau mâncare și căldură. Privind cu temere în jur li se aude glasul: „Venim de o săptămână…Ni-i frig…Dați-ne ceva de mâncare…” Același Skina scria că în timpul retragerii din Transilvania, comandantul unui regiment românesc vânduse unui birt instrumentarul necesar alimentării trupelor, după care a declarat că marfa căzuse în mâna inamicului. Astfel de exemple se pot găsi în abundență.

De asemenea, serviciul sanitar al armatei române era într-o stare precară și nu putea face față într-un mod decent nici afluxului de răniți de pe front, nici declanșării unor epidemii nimicitoare. Spitalele din București încă nu erau pregătite nici după intrarea României în conflict, în timp ce spitalele din Iași nu puteau răspunde nevoii acute de paturi, mai ales după retragerea precipitată în Moldova. Igiena acestora era de cele mai multe ori deficitară, situație la care s-a adăugat deseori lipsa alimentelor. În jurnalul său de război, în februarie 1917 Marcel Fontaine scria: „Am văzut răniți care au fost retrimiși la unitate înainte să se fi vindecat: rănile le sunt acoperite cu niște cârpe dezgustătoare; tremură din cauza febrei. Medicul spune că nu mai are nici un medicament.” În pofida unor măsuri luate de medici, ravagiile produse de tifosul exantematic nu au putut fi prevenite, iar multe vieți au fost pierdute, în momente oricum extrem de dificile cauzate de pierderea campaniei militare.

În pofida mărturiilor din epocă, dar și a scrierilor ulterioare, imaginea soldatului român întotdeauna generos și tolerant, chiar și față de inamic, nu rezistă la o trecere atentă în revistă a surselor documentare. Așa cum arătam mai sus, românii nu puteau face excepție de la dezlănțuirea de energii negative proprii unui conflict de amploarea primului război mondial. Intrarea românilor în Transilvania a fost uneori percepută drept o „invazie” cu urmări tragice, atât pentru unguri, sași sau secui, dar și pentru compatrioții de sub stăpânirea austro-ungară. Au fost semnalate numeroase abuzuri, atrocități sau jafuri practicate de soldații români, deși, în mod evident, nu lipseau exagerările. Erau acestea diferite față de cele săvârșite de trupele inamice? Bineînțeles că nu, dar existența lor ar trebui cel puțin să nu mai fie ocultată de istoriografia românească.

La fel, se poate interpreta situația prizonierilor de război. Românii, cel puțin, au avut, se pare, de a face cu untratament mai dur în raport cu englezii sau francezii din cauza resentimentelor germane. Situația multor dintre ei a fost dramatică, marcată de lipsuri insuportabile sau abuzuri reprobabile. Se adaugă la aceasta starea fizică a soldaților români anterioară intrării în prizonierat, una precară și care avea drept consecință vulnerabilizarea lor. La fel, indiferent dacă a fost vorba de populația civilă sau prizonieri, românii au acționat fără menajamente. Aproape toți cetățenii germani din România au devenit potențiali spioni în slujba inamicului și tratați ca atare. A fost și cazul unor familii naturalizate de mult timp și care aduseseră servicii importante statului român, precum August Muller, doctor în medicină și ofițer rezervist, arestat împreună cu familia sa și ulterior decedat în tabăra de la Răducăneni, într-un lagăr de exantematici, dar și a multor altora. Situația s-a agravat după ce a avut loc refugiul din Moldova. De exemplu, „Germanii din Ialomița au fost mânați pe jos ca vitele, brutalizați fără milă, în regiunile Brăila, Galați și Vaslui, unde s-au îmbolnăvit din cauza igienei precare.”De altfel, majoritatea internaților civili din România nu a rezistat chinului prin care a trecut. Corupția, dezorganizarea administrativă, violența de multe ori gratuită, lipsa acută a hranei și medicamentelor au contribuit la moartea multor oameni a căror singură vină era că aveau naționalitatea greșită.

Prizonieratul de război a fost, așa cum remarcam, a reprezentat o imensă traumă pentru cei care au fost nevoiți să îndură un adevărat calvar, atât românii din Germania cât și germanii din România. Mii de prizonieri germani erau obligați la marșuri foarte lungi, bătuți, umiliți și ținuți ulterioare în condiții infernale. „La Șipote s-a recurs la pedepse corporale umilitoare: aplicarea loviturilor de baston și curea peste fesele goale ale victimelor, uneori chiar până la sânge și pierderea cunoștinței; legarea prizonierilor cu sfoara lângă latrine, timp de 4-5 ore pe zi (…) Flămânzi și bolnavi, prizonierii lagărului Șipote au fost la propriu dezumanizați.” Mărturii de acest fel abundă din ambele tabere, epopeea prizonierilor de război fiind parcă una fără sfârșit în cei doi ani de conflict la care România a participat. Ulterior, germanii au avansat cifre incredibile în legătură cu lagărul de la Șipote: din 17.269 prizonieri ar fi rămas în viață doar 4.000, situație pusă de aceștia pe seama „bestialității românești”.

Aceste aspecte merită evidențiate pentru că a lipsit în mare parte sintetizarea lor într-o manieră coerentă. Pe de altă partea, lucrarea lui Claudiu-Lucian Topor reprezintă mult mai mult. Sunt prezentate cu o mare bogăție de informații confruntările militare precum cele de la Turtucaia și Mărășești. Ocupația militară germană după înfrângerea României din 1916 este analizată sub numeroase aspecte mai mult decât interesante, unele dintre ele probabil inedite. De asemenea, partea a doua a cărții tratează într-o manieră exhaustivă drumul parcurs de România până la semnarea păcii separate cu Puterile Centrale, din 7 mai 1918. A fost, așa cum se știe, un moment foarte dificil pentru existența statului român silit să cedeze Dobrogea sau trecătorile Carpaților, precum și să facă importante concesii economice. În schimb, contextul provocat de defecțiunea Rusiei a deschis calea spre unirea cu Basarabia. Câteva nuanțe se impun a fi remarcate și în acest caz. Trebuie recunoscut, de pildă, sprijinul pe care l-a acordat Germania pentru împlinirea acestui deziderat, este drept, în lumina clauzelor punitive ce urmau să fie impuse României. Suveranul român, Ferdinand I, de pildă, nu se putea împăca cu situația pierderii Dobrogei, fie și în lumina acestei compensații: „Regele, scria Ottokar Czernin, a subliniat că nu pune preț pe Basarabia, care ar fi „infestată” de bolșevism, iar Dobrogea nu putea fi cedată.” Conform lui Constantin Argetoianu, ar fi contribuit la atitudinea pozitivă a Sfatului Țării inclusivunele sume importante de banii, mai ales în contextul în care o parte deloc neglijabilă a populației era speriată de perspectiva unei guvernări românești. Așa cum a arătat istoricul Alberto Basciani, temerile acestora nu au fost nefondate. Chiar dacă era greu de prevăzut în acel moment, drumul spre înfăptuirea României Mari era început.

O lucrare precum cea scrisă de Claudiu-Lucian Topor are potențialul unui duș rece pentru istoriografia românească întrucât investighează și analizează metodic și precis una dintre cele mai complicate perioade ale istoriei noastre. Ar fi nedrept să se afirme că idealul național al României nu era legitim, în fond sau că nu ar fi trebuit făcute toate eforturile posibile pentru concretizarea acestuia. Au existat, fără îndoială, lideri politici care au crezut cu tărie că aceasta este misiunea României. Au existat ofițeri determinați care au impulsionat rezistența, a existat eroism, a fost curaj, s-au înfăptuit numeroase acte de bravură, au existat atitudini umane, așa cum remarca și autorul, de altfel. Pe de altă parte, războiul comportă mereu reversul medaliei, existent fără excepție și alcătuit din imagini sumbre, care nu corespund poate cu reprezentările mentalului colectiv sau ale scrisului istoric tributar fantasmelor identitare, dar nu mai puțin adevărate. Din acest punct de vedere, cred că lucrarea de față reprezintă cea mai bună sinteză despre participarea României în primul război mondial, în special din prisma relațiilor germano-române. Bazată pe o documentare imensă, în mare parte inedită, incluzând aici surse numeroase provenite din arhivele germane sau pe lucrările din spațiul istoriografic german, scrisă cu acribie, lucrarea ne prezintă tranșant un tablou istoric complet al anilor 1914-1916. De altfel, cei interesați ar trebui să citească o altă lucrare a lui Claudiu-Lucian Topor, „Germania și neutralitatea României (1914-1916). Studii istorice” pentru o imagine globală a celor patru ani de război și a poziției României. Conținând o informație istorică de claritate și fiind greu de combătut, îmi pare că cele două cărți reprezintă un demn model istoriografic care ar trebui să fie urmat de toți istorii prezentului sau viitorului.

În fond, doar în acest mod, istoricii care se vor apleca asupra acestui subiect vor putea ajunge cu conștiința împăcată la celebra concluzie: „À la guerre comme à la guerre!”

„Auf nach Rumanien!” Beligeranța germano-română, 1916-1918 de Claudiu-Lucian Topor