Bart D. Ehrman – Ce s-a pierdut din creștinism: bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut

Deși au trecut treizeci de ani de la îndepărtarea totalitarismului de tip comunist din România, criza valorilor cu care se confruntă societatea românească pare că încă nu a depășit momentul critic. Sociologii, psihologii, istoricii, politologii pot identifica cu ușurință cauzele principale ale acesteia, dar publicul larg percepe mai greu anumite manifestări ale acesteia și, cu atât mai mult, găsește mult mai anevoie (sau deloc) răspunsuri la întrebările generate de aceasta. Unul dintre subiectele sensibile, care generează încă adevărate dispute (cu accente evidente de intoleranță și/sau discriminare) este definirea noastră din perspectivă religioasă. Abundența lăcașelor de cult ortodoxe nu lasă niciun dubiu cu privire la opțiunea majorității, dar un român oarecare nu se poate abține să nu se mire sau chiar să formuleze diferite interogații cu privire la propriul său comportamentul religios, dar și al comunității din care face parte, inclusiv cu privire la apariția a noi și noi „case de rugăciune”, biserici, temple, toate creștine, dar nu ortodoxe. Inevitabil apar și comparațiile, care, ca mai totdeauna, sunt fundamente ale intoleranței și neacceptării opțiunilor diferite ale celorlalți. Câți dintre noi, atunci când respingem opțiunea religioasă a celui de lângă noi, facem apel la textele sacre (Cartea Sfântă) pentru a ne lămuri dilemele. Deși religia a fost introdusă ca disciplină de studiu în școlile românești imediat după căderea regimului comunist, multe dintre întrebări au rămas în continuare fără răspuns; nivelul de pregătire al profesorilor, programa și modul de abordare a subiectelor explică în mare măsură fenomenul, dar să nu uităm de rolul uriaș jucat de mass-media care a accelerat procesul de laicizare a societății început de iluminiști și agravat de toate totalitarismele contemporane. Una din soluțiile la îndemâna tuturor este să citești și să meditezi pe marginea unuia sau mai multora din paragrafele Cărții Sfinte (în cazul nostru Biblia) și să-ți completezi lacunele apelând la diferite dicționare, comentarii, studii. „Oferta” este mai mult decât generoasă, ceea ce iar ne poate pune în dilemă: mulți autori țin să-și evidențieze propriile cunoștințe pe marginea subiectului, alții utilizează un vocabular de-a dreptul criptic, tonul unora este extrem de acid cu privire la „îndrăzneala” unora de a se abate de la „dreapta credință”, iar unii sunt pur și simplu eretici. Un cititor cu o cultură generală solidă poate găsi ieșirea din acest labirint destul de ușor făcând apel și la spiritul său critic, astăzi mai necesar ca oricând. Editurile postdecembriste ne ușurează căutarea unor răspunsuri publicând autori români și străini care încearcă să studieze fenomenul religios contemporan cât mai obiectiv cu putință. Unul dintre aceștia este reputatul profesor american Bart D. Ehrman, ale cărui drepturi de autor au fost obținute pentru traducerile în limba română de către Editura Humanitas.Volumul apărut în 2018 în limba română are un titlu de-a dreptul incitant (de-altfel și precedentele se remarcă în acest sens) – Ce s-a pierdut din creștinism: bătăliile pentru Scripturăși credințele pe care nu le-am cunoscut (The Battles for Scripture and the Faith We Never New). Dar cititorii vor remarca încă de la primele pagini ale studiului sistematic despre pașii parcurși până la stabilirea textului actual al Bibliei că autorul nu și-a propus nici pe departe să intre vreun fel de polemică pe marginea subiectului, ceea ce confirmă înalta sa ținută profesională, dar și etică, ceea ce face ca efortul său să fie și mai apreciat.

Premisele demersului lui Ehrman sunt cât se poate de clar formulate tocmai pentru a nu fi acuzat de rea credință, de prozelitism sau de blasfemie de orice credincios creștin (indiferent de cultul personal). Cititorul va fi surprins să remarce faptul că diversitatea religioasă creștină contemporană este similară/comparabilă cu cea din primele secole creștine (adică perioada de până la definitivarea textului „oficial” al Bibliei):

„În ziua de azi în Statele Unite (dar nu numai acolo – n.n.), creștinilor proaspăt sosiți în oraș le vine greu să aleagă Biserica potrivită. Dacă sunt episcopalieni (adică adepții unei comunități religioase caracterizată de o ierarhie explicită – preot, preot paroh, protopop, episcop, arhiepiscop, mitropolit, patriarh în cazul unei comunități creștine ortodoxe – n.n.) preferă o Biserică mai conservatoare sau una modernistă? Dacă sunt metodiști, liberalismul social sau conservatorismul etic? Dacă sunt evanghelici, Biserici mari și sofisticate tehnologic, ori mici și intime? Să aleagă o Biserică axată pe propovăduirea Bibliei, ori o Biserică orientată spre viața liturgică? Activă politic sau concentrată pe planul spiritual? Program muzical însuflețit sau predici meditative? Cu activitate socială solidă? Grup activ de tineri? Programe vibrante de întrajutorare? Iar întrebările nu se mai termină pentru cei preocupați de asemenea lucruri.

Închipuiți-vă cu ce opțiuni se confruntau creștinii din secolul al II – lea. Care-i mai bună: Biserică ebionită sau marcionită? Gnostică sau proto-ortodoxă? O Biserică ce crede într-un dumnezeu, în doisprezece, ori treizeci? Una care acceptă Evangheliile după Matei, Marcu și Luca sau Evangheliile după Toma, Filip și Maria? Una care crede că Dumnezeu a creat lumea, ori că lumea e o greșeală cosmică? Una care aderă la legile privind alimentația kashrut, respectarea sabatului și circumciziei, ori una care condamnă aceste legi ca fiind inspirate de o zeitate inferioară?” (p. 226 – 227)

În ceea ce privește termenii utilizați, profesorul american are grijă să precizeze definițiile conceptuale pe baza cărora își formulează ipoteza de lucru, din aceleași motive enumerate mai sus. Astfel, termenul proto-ortodox/proto-ortodoxie se referă la primele comunități de creștini apărute ca rezultat al efortului apostolilor lui Isus Hristos de a răspândi Evanghelia (vestea cea bună) în toate părțile Imperiului Roman, care se organizează și se consolidează până la definitivarea textului Bibliei și al stabilirii primelor canoane după care urma să se desfășoare viața unui creștin, deci până în secolul IV (ne aducem aminte că în 325 are loc primul Conciliu al ierarhilor creștini, la Niceea). Aceste comunități de proto-ortodocși se confruntă cu probleme similare celor de astăzi: diferite minorități încearcă să se desprindă și să se impună invocând tot felul de motive, dar unul dintre acestea este de departe punctul nevralgic: lipsa unui Sfinte Scripturi unanim acceptate, ceea ce, inevitabil, va duce la numeroase acuzații de erezie datorită numeroaselor manuscrise aflate în circulație. O simplă inventariere a textelor sacre aflate în circulație în primele secole creștine desființează una dintre prejudecățile noastre cu privire la comunitățile locale din Europa și din Orientul Apropiat și Mijlociu din primele secole d. Hr.:

„Această incursiune inițială în apocrifele creștine din secolul al II – lea arată că creștinii citeau mult mai multă literatură sacră decât ne-am gândi. Nu citeau doar cărțile care până la urmă au intrat în Noul Testament. N-avem cum să știm dacă pe vremea lui Serapion al Antiohiei (sfârșitul secolului al II – lea), creștinii din Rhossus auziseră de Matei, Marcu, Luca și Ioan. Evanghelia lor era Evanghelia după Petru, până când episcopul și-a impus autoritatea și a interzis folosirea ei. Dacă a izbutit să facă asta pe termen scurt, nu vom ști niciodată. Știm însă că evanghelia nu se citea doar în Siria, ci și în Egipt, posibil într-un stadiu timpuriu, dat fiind că papirusurile care o conțin sunt relativ contemporane cu Serapion. Și e atestată într-o proporție mai mare decât unele dintre cărțile noastre canonice, inclusiv Evanghelia lui Marcu.” (p. 59 – 60)

În prima parte a consistentului său studiu, de peste 400 de pagini, Ehrman trece în revistă numeroasele texte apocrife (definind totodată conceptul) dar la fel de numeroasele falsuri, care se bucurau de un real succes, uneori chiar mai mare decât cel al textelor canonice. De unde știm dacă avem de-a face cu un fals sau nu? Cum îl depistăm? Autorul american ne răspunde la ambele întrebări:

„Desigur, falsul nu e singurul gen de scriere pseudonimică. În lumea modernă, cel puțin, pseudonimia se prezintă sub două forme. Pe de o parte, există pseudonimele literare simple, de obicei considerate destul de inocente. Când Samuel Clemens a scris Huckleberry Finn și s-a iscălit Mark Twain, nimeni n-a obiectat prea mult. Când Maryann Evans a publicat Middlemarch și Silas Marner sub numele George Eliot, n-a existat vreo manifestare publică de indignare (deși faptul a stârnit la început destulă curiozitate publică).

Pe de altă parte, există lucrări scrise sub un nume fals cu intenția de a înșela. În 1983, când au apărut Jurnalele lui Hitler, lumea a fost păcălită o bucată de timp. Un falsificator german, acum faimos, realizase o muncă incredibilă și, timp de câteva zile, inclusiv experții și oamenii de presă au putut să creadă că era vorba de jurnale manuscrise autentice, ținute de Führerul însuși până în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial. Falsul a fost demascat repede totuși, iar lumea nu s-a amuzat – mai ales experții și oamenii de presă trași pe sfoară.

Oamenii din lumea antică nu apreciau falsurile mai mult decât cei din ziua de azi. Există numeroase discuții despre falsuri în izvoarele grecești și latinești. Aproape în toate cazurile practica e denunțată ca necinstită și răuvoitoare, uneori chiar în documente la rândul lor falsificate. Un exemplu interesant figurează într-un text creștin din secolul al IV – lea, așa-numitele Constituții apostolice, o carte cu instrucțiuni despre credința și practica creștină, scrisă în numele celor doisprezece ucenici. Cartea își avertizează cititorii să nu citească cărți ce pretind a fi scrise în numele celor doisprezece ucenici, dar nu sunt. Însă de ce ar condamna falsificarea un falsificator? Poate pentru a abate atenția cititorului de la propria înșelătorie.” (p. 32 – 33)

Hmm… Încă o prejudecată demontată! Pe de altă parte, cât de cunoscut ne pare totul! Un cititor avizat identifică imediat pericolul uriaș generat de punerea în circulație a un text sacru fals. Dincolo de manipularea evidentă a acelui ce îl citește, autorul acestuia, împreună cu cei care contribuie la răspândirea lui, susțin o abatere de la principii, de la dogmă, dorind să o impună ca literă de lege pentru cât mai mulți membri ai comunităților din care făceau parte. Anticii conștientizaseră și ei aceste pericole, ba mai mult știau cum să identifice un fals:

„Mijloacele de investigare în lumea antică semănau mult cu cele folosite astăzi, deși acum sunt utilizate mult mai eficient, bineînțeles, date fiind tehnologiile noastre avansate și sistemele de recuperare a datelor. Dacă o lucrare se referă la un eveniment petrecut la secole după ce presupusul ei autor a murit, aceasta ar fi o indicație bună că ceva nu e în regulă. Dacă întrebuințează cuvinte, idei sau noțiuni filozofice care nu apăruseră în timpul vieții presupusului autor, asta poate fi o cheie. Dacă folosește un stil scriitoricesc care se bate cap în cap cu cel din lucrările necontestate ale autorului, asta ar fi indiciu.” (p. 64)

În acest context, Ehrman demonstrează de ce Evanghelia după Petru, dar și cea după Toma – două dintre textele apocrife care s-au bucurat de un real succes în epocă, dar și în vremurile noastre – sunt falsuri ușor de identificat.

O altă dificultate, aproape insurmontabilă, este numărul mic de manuscrise care au reușit să se păstreze până în zilele noastre. Adeseori sunt doar fragmente de dimensiunile unui card bancar care, evident, nu pot contribui la formularea unei concluzii definitive. În ultimele decenii s-a tot vorbit despre manuscrisele de la Marea Moartă, dar textele respective nu îi ajută pe teologi să rezolve dilemele legate de Noul Testament pentru că:

„În ciuda celor citite în ghidurile de senzație din presă și în teoriile dramatice avansate uneori de cercetători, altminteri competenți, manuscrisele nu-i menționează deloc pe Ioan Botezătorul, pe Isus ori pe vreunul dintre adepții lui Isus; nu conțin nimic creștin. Sunt importante pentru studiile de creștinism timpuriu (în opoziție cu studiile de iudaism timpuriu, pentru care au relevanță directă), deoarece ne dau o rară imagine nemijlocită a societății, culturi și religiei din leagănul creștinismului, exact în perioada când s-a născut acesta.” (p. 92 – 93)

Cu totul altfel stau lucrurile cu textele descoperite în biblioteca de la Nag Hammadi, despre care prea puțini cititori români au auzit, deși au fost descoperite încă din 1945, la 80 de kilometri nord-vest de Luxor, în Egiptul de Sus. Acestea i-au ajutat pe teologi să înțeleagă mult mai bine concepția gnosticilor, dar:

„Probabil cea mai mare problemă cu textele de la Nag Hammadi este cea la care am făcut deja aluzie, anume că conțin o imagine coerentă a mitului, credinței și practicii gnostice, ci reprezintă înțelegeri extrem de divergente și disparate asupra lumii, tărâmului divin, oamenilor, asupra lui Cristos și așa mai departe. Probabil ar trebui să vorbim mai degrabă de gnosticisme decât de gnosticism.

Cu toate acestea, cu privire la perspectiva generală asupra lumii s-ar părea că există convergențe între aceste texte și sistemele pe care le susțin.” (p 207)

Analiza acestor texte realizată de Ehrman din mai multe perspective îl va ajuta pe cititorul român să înțeleagă reacțiile episcopilor proto-ortodocși, care au sesizat imediat pericolul ideilor enunțate de diferiții gnostici. Efortul lor a fost unul de durată, iar noi și noi tentative gnostice vor da fiori reci teologilor și în Evul Mediu, și în modernitate. Ca în orice conflict, atunci când doi se ceartă al treilea câștigă, ori este victimă. În disputa dintre proto-ortodocși și gnostici cei care vor pierde vor fi evreii, în comunitățile creștine dezvoltându-se pe nesimțite un antiiudaism ale cărui repercusiuni se vor resimți până astăzi. Dincolo de informațiile utile pentru înțelegerea epocii în care a apărut și s-a dezvoltat creștinismul, distinsul profesor american ține să sublinieze că eforturile de a stabili textele care să intre în componența Sfintei Scripturi au generat tot felul de reacții violente, nu doar individuale, ci și comunitare. Polemica gnostică i se va părea extrem de familiară cititorului de astăzi, ceea ce îl va ajuta în eforturile de a identifica știrile false cu care este asaltat, dar și în eforturile de a-și păstra identitatea culturală și religioasă. Ce s-a pierdut din creștinism: bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut ne arată pașii parcurși de comunitatea creștină, în primele secole atât de intolerantă și de incapabilă de dialog, dar ne oferă și instrumentele necesare pentru a accepta perspectivele diferite ale celor de lângă și pentru a relaționa.

Ce s-a pierdut din creștinism: bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut de Bart D. Ehrman