În mai 1924, apare Manifest activist către tinerime (Contimporanul), crez avangardist redactat de Ion Vinea. În lista revendicărilor, apare sentențios afirmația conform căreia „un bun reportaj cotidian înlocuiește azi orice lung roman de aventuri sau de analiză”. Se ridică problema raportului cu adevărul, cu realitatea. Ce are în plus reportajul față de romanul realist în raportarea la adevăr? Romanul ficționalizează implică un pact ficțional, adevărul e trasfigurat. Pactul cu cititorul reportajului ar sta pe un adevăr factual, verificat, direct de la sursă. Reportajul instituie convenția informației brute, a faptelor verificabile pe teren. Problema se ridică dintr-o nevoie acută de adevăr, pe care cititorul nu-l mai găsește în romanele vechi.

Reportajul se află în contact cu literatura începând de prin secolul al XIX-lea. Odată cu presa de mare tiraj, reportajele devin tot mai hibride cu speciile literaturii mainstream. Deși la origine nu ține de literatură, ci de ziaristică, aceasta ajunge să infuzeze literatura și chiar să devină literatură. Multiple alte specii sau stiluri paraștiințifice încep să capete valențe literare (cum ar fi procesul verbal).

Putem vorbi de o circulație în dublu sens, dinspre reportaj înspre literatură și invers. În interbelic, ficțiunea ajunge să fie considerată falsă, inautentică, în detrimentul speciilor paraliterare. Pactul autobiografic (Ph. Lejeune) se stabilește în contextul în care pactul realist (centrat pe verosimil, nu factual) devine desuet în Europa, cel puțin pentru minoritatea de elită intelectuală ce recepta vechile canoane literare ca fiind perimate.

În cultura română, publicistica lui Caragiale devine o formă de proză, iar proza lui valorifică valențele stilului publicistic (amintim de schițe ca Reportaj, Ultima oră!, Groaznica sinucidere din strada Fidelității etc.). Există și poeți care trag spre literatură anumite specii jurnalistice. De pildă, Arghezi s-a specializat în pamflet, specie înnobilată literar de el, dar care aparține la origine stilului publicistic. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat în toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decât ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Au urmat câteva luni de închisoare petrecute la Târgu-Jiu. Amintim și de Bilete de papagal, sau de romanul Cimitirul Buna-Vestire, organizat în tablete. Formula tabletelor va fi preluată și de Geo Bogza. În fapt, Arghezi și Caragiale sunt „mixați” de către Bogza, din aceste puncte de vedere. Și-n romanul românesc interbelic există elemente de reportaj integrate în ficțiune. Camil Petrescu aparține vârstei moderniste a reportajului literar.

Vârsta avangardistă a acestuia se concretizează prin scriitura lui Bogza. Este practicat mai ales reportajul de mici dimensiuni (social, de călătorie, fapt divers atroce etc.). Pentru el, reportajul literar are conotații profund sociale. Reporterul vine cu un fel de dări de seamă în general; Bogza îi conferă acestui tip de scriitură și dimensiuni de frescă socială. El fotografiază banalul și-l amplifică exacerbat.

Marinetti și adepții lui exaltau violența și estetizau războiul. Amintim de evenimentul din timpul vizitei lui în România, când a luat foc o sondă de petrol de la Moreni, scenă percepută ca un spectacol și privită de Marinetti cu fascinație. Geo Bogza nu estetizează, el vine cu o perspectivă mult mai etică și mai critică. Spre exemplu, în Poem petrolifer, petrolul apare ca o metaforă a răului:

„Așa trebuie vorbit despre petrol: cu brutalitate./ Vă voi vorbi despre crimele lui și ale oamenilor lui (…) / voi nu cunoașteți jurămintele false și sufletul sordid al petroliștilor începători/ voi nu cunoașteți sondorii care au ars de vii in flăcări (…) / nu cunoașteti nimic din petrol și din crimele lui”[1].

Bogza își transferă intensitatea lirică a poemelor-reportaj (amintim de poemul scris despre moartea unui Nicolae Ilie în accident de muncă) înspre reportajele propriu-zise, Vremea. În vremea aceea, se vorbea de două mari școli de presă: școala franceză, pentru care aventura, suspansul, senzaționalul joacă un rol important, și școala americană, care e mai interesată de factual. Măsura în care Geo Bogza își integrează scriitura în schemele reportajului se apropie mai degrabă de școala franceză de presă prin nevoia de a genera cititorului impresii puternice.

Țări de piatră, de foc și de pământ (Și o împărăție a apelor) este o carte a elementelor-simbol pentru provinciile române alipite, coagulându-se într-o critică la adresa proastei administrări a noilor provincii. Este o lucrare foarte tendențioasă, iar Bogza își asumă acest lucru, găsindu-l firesc în artă pentru că „viața însăși este tendențioasă”:

„Tot ceea ce s-a scris în lume și are mai mult de o zi are o tendință. […] Viața care curge în mijlocul nostru, impetuoasă ca un fluviu, sfârșește prin a demonstra ea însăși că are o tendință”[2].

Bogza procedează ca un fotograf de artă. În interiorul reporterului, se află și un poet. Maestru al exagerării și al hiperbolei, acesta mizează pe o poetică a intensității, prin care vizează obținerea unui efect de șoc, de comoție în conștiința cititorului. Finalitatea constă în convertirea cititorului, în modificarea percepției asupra lumii după lectură. Bogza folosește reportajul ca un vehicul mult mai direct pentru a ajunge la conștiința receptorului, fiind un gen mult mai scurt. Remarcăm o serie de ticuri în acest gen de scriitură pe care-l adoptă („închipuiți-vă”).

În volumul O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, spațiul la care se referă textul Valea Plângerii este groapa de gunoi din Delta Văcărești. În literatura cotidiană, Bogza recurge la colajul specific avangardist, alăturând elemente triviale lângă atacul olfactiv. Acest colaj mizează pe efectul de ostranenie (teoretizat de Șklovski): se ia un obiect familiar, a cărei imagine este în fapt convertită în opusul său. Pornind de la o strategie de familiarizare, cititorul este aruncat în groapa nefamiliarului – finalitatea este un efect de alienare, de înstrăinare.

În Valea Plângerii, nu numai obiectele sunt descompuse și dezafectate, ci umanitatea însăși (sunt prezentate bordeiele). Apar și șobolanii, care sunt personaje de prim-plan al textului; oamenii sunt abia în plan secund. Peisajul se umanizează, dar într-un fel foarte dezumanizant, în care gândacii sunt deasupra oamenilor, iar femeia cu cântarul se află deasupra tuturor. Personajul Gică Ciupercă are pentru narator rolul pe care îl are Virgiu pentru Dante (Infernul). Textul reprezintă o formă literară de reportaj, destul de șocant, despre groapa de gunoi și viața în ea. Acesta se coagulează într-o critică socială destul de acidă. Valea Plângerii, ca infern social, este o fațetă contrastantă a orașului de la suprafață. Gunoaiele „orașului oficial” construiesc latura inumană, underground-ul citadin. Spațiul funcționează ca niște „intestine” urbane, în care are loc digerarea tuturor lucrurilor ce se transformă într-o masă fetidă. Dar aici locuiesc oameni. Ei se zbat pe viață și pe moarte pentru  supraviețuire, într-o luptă perpetuă între om și guzgani, subordonați și conducere, om și stihii.

Revendicările avangardiste apărut ca o consecință a necesității de împrospătare a literaturii, într-o perioadă în care instituția canonului era atât de consolidată, încât agresivitatea reacțiilor era inevitabilă. În ceea ce privește fuziunea literaturii cu reportajul, ea reprezintă unul din multiplele produse ale fecundului experimentalism avangardist. Cu toate că naște dintr-o necesitate viscerală de adevăr și din nevoia de autenticizare a artei, nu vom putea vorbi niciodată de o transpunere complet factuală a adevărului în artă, pentru că producerea ei rămâne dependentă de persoana artistului, iar existența lui, cel puțin ca mediator, insuflă inevitabil un grad de subiectivitate asupra produsului artistic.

BIBLIOGRAFIE:

  1. Bogza, G., O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, BPT, 1968, București
  2. Bogza, G., Poemul invectivă și alte poeme, BPT, 2010, București
  3. Bogza, G., Țări de piatră, de foc și de pământ, BPT, 2011, București
  4. Cernat, P., Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice, ed. Polirom, 2011, Iași
  5. Marino, A., Dicționar de idei literare, ed. Eminescu, 1973, București

[1]Bogza, G., Poemul invectivă și alte poeme, BPT, 2010, București, pp. 187-188

[2]Bogza, G. Țări de piatră, de foc și de pământ, BPT, 2011, București, pp. 30-31

Share.

About Author

Avatar photo

Absolventă a Facultății de Litere (Universitatea din București), în prezent la masteratul de Studii Literare. În domeniul filologiei, pasiunile mele centrale sunt teoria literară, literatura contemporană, avangardismul și chiar literatura veche. Din sfera mai largă a științelor umaniste, mă atrage cultura slavă, în speță cea rusă (întrucât am studiat rusa în facultate și sunt vorbitoare a limbii) și studiile biblice, istoria religiilor, căci am absolvit un liceu catolic. Opțiunea pentru studiile filologice a venit din dorința de a asuma o lectură critică, specializată. Cu toate acestea, cărțile cele mai importante pentru mine sunt cele care au reușit să îmi contrarieze orizontul de așteptare și să mă absoarbă într-atât încât să las deoparte grilele teoretice cu care le-am deschis.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura