Aventurile dragonului Maurice

Cartea aceasta cu ilustrații expresive, care îți vorbesc și te fac să râzi, te invită să te gândești la puterea de a închipui întâmplări nemaipomenite și personaje cu puteri supranaturale – un peștișor de aur, o vrăjitoare nemulțumită că nu o mai place nimeni, un broscoi revoltat, un motan care face cu ochiul, o spiridușă pusă pe fapte mari, toate aceste ființe miraculoase și multe alte făpturi simpatice stau în preajma unui dinozaur care se străduiește să nu scoată flăcări pe nas.

În urma unor neînțelegeri, ființele din Regatul Închipuit nu au voie să treacă hotarul dintre lumi, prin Hăul Disperării, către Regatul Fără Nume. Deși au trăit o vreme în armonie, Marea Încleștare a despărțit regatele și a sădit în suflete neîncrederea și disprețul. După două sute de ani, o întâmplare tulbură apele și reînvie în anumite făpturi dorul pentru cealaltă lume. Copiii, indiferent din ce dimensiune vin, sunt la fel: curioși, atrași de aventură, predispuși la boacăne și ușor de păcălit.

Maurice, „creatura movulie”, și Bălăioara, fetița familiei Rostopască, naivi și fără experiență, cad ușor în capcana personajelor viclene, reușind, la limită, să îndrepte ce au greșit. Maurice este moștenitorul familiei Foc și Pară.

Exceptând puterile supranaturale, de care tânărul dinozaur Maurice nu prea se slujește, discuțiile dintre părinți și copii sunt cele obișnuite în lumea oamenilor. Mama este îngrijorată că fiul ei nu se decide în privința unei cariere. Posibilitatea ca acesta să devină scriitor, cum își dorește el dintotdeauna, o îngrijorează. Doamna Foc și Pară ia totuși în considerare valoarea studiilor serioase de la Facultatea de Litere, unde, învățând limbi străine și dobândind gândire critică, tânărul ar putea aspira, ulterior, la un post în diplomație, la fel ca bunicul său.

Unde se termină regatul realității și unde începe ținutul minunățiilor este greu de spus. Limpede este însă că cele două lumi au nevoie una de cealaltă.

Las mai jos câteva fragmente:

Brunhilda se înduplecase, dar sporise supravegherea odorului. Și numărul vizitelor.

„Ce vrei să faci cu viața ta?” îl chestionase mama lui cu ocazia celei mai recente descinderi a familiei Foc și Pară în Oraşul Oarecare, la ședința cu părinții. „Toți prietenii tăi din copilărie știu ce vor, au un drum bine stabilit… numai tu nu știi încotro s-o apuci.”

„Ba nu-i adevărat, mamă, m-am hotărât! Vreau să mă fac scriitor. Chiar aşa, scriitor de povești pentru copii… ăăă….

Maurice îşi propusese să fie ferm în comunicarea viitoarei sale cariere, însă ultimele cuvinte fuseseră rostite cu timiditate, pe şoptitelea.

„Scriitor!!!” aproape că scosese flăcări doamna Foc și Pară. „Ți-ai pierdut mințile? Tu ești din neam de dragoni. Louiiiis, tu auzi ce năzdrăvănie spune fiul tău?!”

Speriat de indignarea maternă care amenința să dea în clocot, Maurice rostise dintr-o suflare:

„Și traducător. Traducător al celor mai importante opere literare… ăăă… din dragoneză, vrăjitoreză și spiridușeză în humaneză și invers. Și, când o să fiu mare, o să dau la Facultatea de Litere”, adăugase el repede, gândind că poate o va impresiona pe mama lui cu atâta știință de carte.

Doamna Foc și Pară, mare iubitoare a studiilor academice aprofundate, se mai înmuiase:

„Hmm, poate că asta nu e o idee rea. Cunoașterea limbilor moderne, precum și a limbilor clasice, structurează gândirea şi reprezintă un avantaj remarcabil, mai ales dacă intri în diplomație, ca bunicul Foc și Pară!” (p. 75)

Când domnul Rostopască își sfârşi istorisirea, se lăsă o linişte atât de adâncă, încât ai fi putut să înfigi o scobitoare în ea. Nimeni nu mai spunea nimic. Doar puiul de dragon mai scotea din când în când niște cârâieli în joacă.

Însă știți cum se spune că liniștea vine înaintea furtunii? Ei bine, din senin, din iarbă verde, se iscă un vânt atât de puternic, încât părea că o să smulgă din rădăcini căsuţa familiei Rostopască. Zugravul trebui să se apuce cu amândouă mâinile de un stâlp al casei ca să nu-l ia pe sus. La rândul ei, doamna Rostopască se agăţă de pantalonii soțului, Bruna se prinse de șorțul mamei, iar Bălăioara, cu o mână de mijlocul surorii sale, în vreme ce cu cealaltă apucă strâns o lăbuță a dragonului care se înălțase ca un balon. Mieunând, Scovergă făcu un salt și se ascunse într-un buzunar de la șorțul Bălăioarei.

— E tornadă! strigă doamna Rostopască.

— De unde tornadă aici? răcni domnul Rostopască. (p. 15)

Ceva îl atrăgea spre regatul oamenilor la fel de tare precum o atrăgea regatul făpturilor magice pe prietena lui, Bălăioara. Fiindcă n-aveau curaj să se aventureze în vreun oraş ca nu cumva să-i vadă cineva împreună, se întâlneau după școală în Pădurea Întortocheată, pe unde rareori se abătea cineva, şi jucau ascunsa și leapșa, făceau plăcințele de noroi și îşi construiau leagăne din scândurele, pe care le atârnau cu funii de crengile copacilor. Cel mai tare le plăcea să se joace de-a pirații printre ruinele unui castel cotropit de vegetație, un loc misterios aflat pe tărâmul făpturilor magice. Se părea că pe vremuri acolo locuise Făt-Frumos, dar se mutase după Marea Încleștare. (p.19)

— O carte mă va ține sigur departe de necazuri, îşi spuse.

Biblioteca se afla în altă aripă a casei și, ca să ajungă acolo, Maurice trebui să străbată un hol lung și îngust, mărginit pe o latură de ferestre mari, prin care lumina pătrundea în voie. Pe peretele opus atârnau tablourile strămoşilor. În timp ce se zgâia la figurile unor dragoni cu mustăți falnice şi priviri sfredelitoare și ale unor dragonițe cu ochi vioi și sprâncene arcuite, auzi un tânguit. Părea că răzbate chiar din bibliotecă. Inima îi bubui scurt în tâmple, iar în stomac începură să i se zbată sute de fluturi. Cu toate astea, în loc să se întoarcă din drum, grăbi pasul. Ajunse în fata uşii bibliotecii cu răsuflarea tăiată. Vru să pună mâna pe clanță, dar vorbele mamei sale îi răsunară în minte ca un avertisment: „Stai departe de necazuri, fiule!”

Ezită puțin, apoi își repetă ca de fiecare dată când el și Bălăioara puneau la cale o năzbâtie: „Dar ce suntem noi, pirați sau șoareci?” Așa că apăsă clanța și intră.

În încăpere era liniște și penumbră, iar în aer încă se mai simţea miros de lemn ars, deși focul din șemineu se stinsese de mult. Maurice trase draperiile și lumina țâşni pe ferestrele înalte, dezvăluind biblioteca impresionantă, înaltă până la tavan și întinsă pe un perete întreg. Maurice se uită de jur împrejur prin încăpere, gândindu-se cu jale cum o să-l pună mama lui să citească toate cărțile astea până la una, când vocea tânguitoare se auzi iar:

— Ajuuută-măăă…

Dragonul tresări și privi în jur, dar nu se dumirea de unde vine glasul, și pace. (p. 35)

În fața casei îi întâmpină un motan cu blana rozalie, îmbrăcat în straie de catifea ca un valet. Acesta le deschise ușa cu o mutră acră și, chiar înainte ca musafirii să treacă pragul, schiţă un rânjet suspect. Dintre dinți se iți o codiţă (cel mai probabil de șoricel, deşi nu putem fi siguri de nimic, când vine vorba de pisici), iar membrii familiei Foc și Pară, vajnici aruncători de flăcări, se înghesuiră dezgustați unul într-altul. Motanul le făcu cu ochiul, apoi fugi pe holul lung ca pentru a le vesti sosirea, dar, când ajunse în capătul lui, dispăru după colţ. (p. 51)

Un miros de șosete murdare și varză murată năpădi dintr-odată holul cel lung, și pe dragoni îi cuprinse o stare de slăbiciune.

—Mi se pare mie, sau se mișcă podelele? Trebuie să iau loc, zise doamna Foc și Pară, care, deși de obicei avea un fantastic simţ al echilibrului, acum se simțea ca o barcă pe valuri. (p. 51)

*

Ursula se opri brusc. Ceva o nemulțumea în continuare.

— Zici că nu simți nimic, broscoiule? Niciun miros dezgustător de pur? De inocenţă? De… bleah!… curaj? stărui ea și adulmecă de câteva ori aerul.

În dulap, Bălăioara și Maurice se îngrămădiră unul într-altul, cu inima cât un purice. (p. 27)

Aventurile dragonului Maurice de Adriana Ștefan și Ana Groszler