„Secularizarea și camuflările sacrului”. O analiză

Nicu Gavriluță este sociolog al religiilor și profesor doctor la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Autor al mai multor lucrări de specialitate, a adus contribuții esențiale la înțelegerea fenomenului religios din perspectivă sociologică. Cartea Secularizarea și camuflările sacrului a fost publicată în 2025, la Editura Polirom, și încununează un lung și profund proces de reflecție și informare, fiind o cercetare cu atât mai necesară astăzi, când, din punct de vedere spiritual, pare că asistăm mai degrabă la un exercițiu al distanței și al negației.

Volumul de față este structurat în șase capitole ample, fiecare conținând mai multe subcapitole, iar structura determină un demers hermeneutic de la teoretic la practic, de la o bună înțelegere conceptuală la felul în care se aplică și se identifică în realitatea imediată. Astfel, cartea profesorului Nicu Gavriluță depășește statutul unei simple teorii a sociologiei religiilor și urmărește, prin mecanisme științifice, surprinderea transformărilor apărute în societate pe fondul unei mai pregnante secularizări, cel puțin la nivel de discurs public. Referirile autorului vor fi destul de dese la opera și gândirea lui Mircea Eliade, alături de cele la alți mari gânditori importanți din spectre teoretice diferite, fapt care conferă lucrării o perspectivă mai amplă asupra problematicii abordate.

În primul capitol, sociologul explică sensul și valențele conceptului de „secularizare”, cheia teoretică a cărții sale, pornind de la primele semnificații acordate. De pildă, în sens comun, secularizarea reprezenta, în societatea europeană a secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, «trecerea averilor mănăstirești sub controlul statului sau al civililor». Mergând pe acest fir interpretativ, raportarea la spațiul românesc face ca această explicație să fie cu atât mai evidentă în secolul al XIX-lea, odată cu adoptarea „Legii secularizării averilor mănăstirești” de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Pe de altă parte, în context contemporan, secularizarea se explică cel mai bine printr-o acerbă și susținută competiție între Biserică și societate, susține sociologul elvețian Jörg Stolz, cel pe care îl citează Nicu Gavriluță. Așadar, asistăm la un clivaj între sfera socială și cea bisericească, evitând să folosim un termen mai categoric – cezură. Nu este vorba neapărat de un fenomen nou, ci despre unul devenit mai vizibil, pe fondul unei interconectări mult mai rapide și mai răspândite. Aceste aspecte au ridicat semne de întrebare în rândul cercetătorilor, mai ales în rândul antropologilor și sociologilor, căutând să înțeleagă cauzele acestei realități sociale. Astfel, autorul amintește principalele cauze sau teorii găsite de adepții teoriei secularizării, emise ca fiind baza acestei problematici: bunăstarea materială, diversitatea culturală, urbanizarea, educația, speranța de viață și, foarte important, mentalitățile sociale, acestea fiind și cele identificate de cercetătorii occidentali. Nicu Gavriluță pune însă sub semnul întrebării unele dintre aceste explicații, invocând excepțiile identificate în alte spații, făcând referire la țările din Orientul Mijlociu, care, deși beneficiază de prosperitate economică, socială și tehnologică, nu se distanțează de sfera spirituală, ci dimpotrivă. În acest fel, pentru țările europene o posibilă explicație ar putea fi: diversitatea culturală, în primul rând cea etnică, are un rol decisiv în destructurarea instituțiilor religioase și în disoluția vieții spirituale. În același timp, este important de reținut ideea conform căreia secularizarea coexistă cu desecularizarea.

În al doilea capitol, autorul se apleacă asupra unei chestiuni foarte importante, și anume secularizarea în România postcomunistă. Ideea de plecare este aceea că în toată istoria ei, România a fost o țară religioasă, aspect care este foarte bine cunoscut. Predominant agrară și rurală pentru cea mai mare parte a evoluției sale, societatea românească a rămas strâns legată de Biserică. Este, de asemenea, bine cunoscut faptul că perioada comunistă, prin excelență atee, a estompat mult din manifestarea ritualică publică a credințelor religioase. Întrebarea care apare este, așadar, următoarea: care este situația din România, din acest punct de vedere, după 1989? Imediat după căderea comunismului, susține sociologul, nivelul religiozității crește în România, iar explicațiile invocate sunt diverse: tradiția învățată în familie, studiul religiei în școală, creșterea insecurității existențiale în perioadele de criză ș.a.m.d. Ulterior, manifestarea lui homo religiosus a început să se petreacă mai degrabă în spațiul privat. Astfel, este eronat a-i considera atei pe cei care nu își manifestă public religiozitatea. Datele pentru anul 2022 arată în felul următor (sursa citată de autor este Barometrul vieții religioase): 91,6% dintre români cred în Dumnezeu, dar numai 26,6% merg constant (o dată pe săptămână sau mai des) la Biserică. Slujbele religioase, chiar și cele specifice marilor sărbători creștine, sunt accesibile și la distanță, prin intermediul platformelor de socializare sau de streaming, fapt care explică lipsa disponibilității pentru mobilitate a unei părți a populației.

Dincolo de aceste problematici, Nicu Gavriluță, în ultimele două capitole ale cărții, amplifică cercetarea și pătrunde în profunzime raportându-se la sacru și semnificațiile acestuia. Esențială pentru el rămâne întrebarea ce este sacrul?, dar, în mod evident, nu există o singură definiție sau o singură explicație. Însă conchide că fiind o realitate transumană, situată dincolo de timp și istorie, sacrul are un rol fundamental în cuprinsul oricărei existențe umane. Mai mult, funcțiile lui sociale sunt multiple și atotcuprinzătoare. În contemporaneitate, manifestarea sacrului se face într-o varietate extremă de forme, uneori chiar paroxistic. Îndepărtarea completă de sacru sau refuzul său pot fi manifestări izolate, dar chiar și răspândite, ele nu pot duce la o renunțare totală la religie. Așa că se observă o trecere la camuflările sacrului sau la abordări alternative. De pildă: spiritualitatea alternativă, bricolajul religios (definit ca un amestec de credințe și practici religioase consacrate, oficiale, cu elemente de religiozitate populară, horoscop, ghicit în cărți, tarot), ecosatele spirituale, cele din urmă fiind studiate și cercetate de doi specialiști portughezi în știința religiilor, Tiago Pinto și Helena Vilaça. Sacrul se regăsește camuflat și în muzica modernă, în manifestările publice precum Carnavalul de la Veneția.

Un exemplu de asemenea sărbătoare laică, deopotrivă clasică și actuală, este Carnavalul de la Veneția. Din punct de vedere istoric, începutul acestei sărbători este plasat în secolul al XII-lea, în plin Ev Mediu. Era un timp profund marcat de răspândirea artei gotice și a poeziei erotice, de succesul impresionant al gândirii scolastice și al misticii creștine, de apariția admirabilelor universități europene și a celebrelor ordine călugărești, de succesul trubadurilor și de valorizarea simbolică și spirituală a iubirii curtenești.

Sacrul se regăsește camuflat și în sfera politicului, în special în contexte electorale. Autorul identifică principalele forme de manifestare prin felul în care politicienii scot la suprafață raportări la sfera sacră. Se conturează bine cunoscutele mituri: mitul Binelui, mitul Răului, mitul Vârstei de Aur, mitul Salvatorului, tocmai pentru că acestea, chiar și la nivel subconștient, mișcă masele de oameni, deci de alegători. Se apelează la imaginarul social, la importanța revalorificării identității naționale în context global, la obiceiurile care au marcat copilăria celor vizați și, în acest fel, viitorii votanți sunt atrași prin stârnirea a tot felul de nostalgii. Evident tot mecanisme de manipulare, dar nu fățișe, ci camuflate, cu impact poate chiar mai mare decât altele.

În subcapitolul 3 al capitolului VI, profesorul Nicu Gavriluță abordează un subiect esențial: căutările și camuflările sacrului în lumea noilor tehnologii, prin evidențierea relației pe care adepții înverșunați ai noilor tehnologii încep să o stabilească cu moartea. În plan spiritual, fiecare ne manifestăm dorința de a păstra vie memoria celor decedați, cu atât mai mult a celor foarte apropiați, însă luptăm în a ne împăca cu ideea de pierdere, de sfârșit și chiar cu cea de regăsire. Promisiunea noilor tehnologii, pe termen lung, este nemurirea. Hologramele, care permit recrearea unei persoane la dimensiuni naturale, chiar și după dispariția acesteia, reprezintă o modalitate de nemurire, aceasta va fi «nemurirea digitală». Trimiterile se pot face la mituri cunoscute, precum: mitul invincibilității, mitul tinereții fără bătrânețe, mitul nemuririi, mitul ubicuității umane. Aceasta pare a fi calea spre construirea «postumanismului» înțeles ca o inserare a tehnologicului în constituția subtilă a ființei umane. Să fie, oare, un nou tip uman, singurul capabil să atingă perfecțiunea?

Concluzia autorului este următoarea:

omul de astăzi visează să rămână mereu tânăr, ferit de boli, potențat fizic și mental, iar în cele din urmă, chiar nemuritor. Or, încercarea de depășire a condiției umane în ipostazele anterior menționate amintește clar de prezența sacrului sub forma nostalgiei absolutului și a efortului permanent de a conferi un sens religios societății în care trăim și propriei noastre vieți.

Cartea Secularizarea și camuflările sacrului se constituie într-o lectură necesară pentru oricine dorește să se confrunte cu marile întrebări ale existenței și societății contemporane. Prin metodele riguroase ale cercetării, nevoia observării manierei în care teoria se aplică faptic în societate, la nivel de comunitate și mentalitate, volumul de față deschide multe perspective de reflecție și documentare.

Secularizarea și camuflările sacrului de Nicu Gavriluță