Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din Cioran. Ultimul om liber de Andrei Crăciun, volum în curs de apariție în colecția „Biografii romanțate”.

„Avea cinci ani şi se juca în marginea ţintirimului cu craniile morţilor şi se simţea liber, acela era paradisul, iar paradisul acela i‑a fost, cu anii, cu desăvîrşire interzis.

Domnul Cioran privea Sena şi se simţea Iov.

Cînd venise la Paris, se consolase cu ideea că va veni o zi în care îşi va zbura creierii.

Bărbaţii adevăraţi se împuşcă în cap, nu în inimă. Bărbaţii adevăraţi nu iau pastile, bărbaţii adevăraţi nu se otrăvesc. Bărbaţii adevăraţi nu se spînzură. Bărbaţii adevăraţi nu sar pe geam de la etajul nouă, bărbaţii adevăraţi nu se aruncă în faţa trenurilor, ca Anna Karenina, bărbaţii adevăraţi nu îşi taie venele.

Iată însă că în domnul Cioran crescu o poftă îngrozitoare să sară în Sena, ca un poet, să moară înecat în această apă puturoasă, care curgea indecent prin tot Parisul. Şi doar spectacolul grotesc al unei morţi cu public îl făcu să‑şi reprime pofta.”

Andrei Crăciun (n. 1983) a studiat în România, Spania şi Israel administraţie publică, istoria ideilor şi mentalităţilor, cultură şi civilizaţie ebraică. Din 2019 este doctorand la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati. Este poet, prozator, eseist, dramaturg şi gazetar. Se numără printre părinţii fondatori ai site-ului Recorder.ro. A fost desemnat cel mai talentat tînăr ziarist (2005), cel mai bun tînăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) şi cel mai bun reporter din România (2012). Este tradus în italiană, spaniolă, portugheză şi neerlandeză în cadrul proiectului european CELA (Connecting Emerging Literary Artists). La Editura Polirom a mai publicat poemul-roman Aleea Zorilor (2017) şi continuarea sa, Şi fericirea era obligatorie (2019).

Fragment

Cioran al ei, este mort, iar ea și-l imaginează acum într-un parc enorm, unde nu se află nici durere, nici întristare și Cioran, Cioran al ei, umblă și umblă și umblă și umblă și nu e niciun Dumnezeu acolo care să îl ia de braț.

Cioran, Cioran al ei, este, în sfârșit, liber ca un uliu. Iar într-o ultimă încercare patetică de reconciliere cu pământenii, cerul își trimite doi porumbei albi să se așeze pe crucea de lângă mormântul domnului Cioran și să privească de acolo, cu o blândă curiozitate, ceremonia de adio.

În limba română există cuvântul pământean, care rezumă foarte bine existența omului. Lui Cioran îi plăcea, îl obseda, i-o mărturisise și lui Simone, care – atunci – nu-l înțelesese.

Și iată cum pământul Parisului se deschide și îl înghite pe Cioran, deloc rob al lui Dumnezeu, iar Simone, acum, înțelege.

Simone se gândește la mansarda pe care o cumpăraseră la Dieppe, se gândește la cuvintele pe care i le spusese Cioran al ei: Eu am inima în mi minor.

Ea nu știa că exact aceleași cuvinte i le scrisese și lui Eliade într-o scrisoare de la jumătatea anilor 1930. Dar Cioran al ei avea inima în mi minor, era adevărat.

Iar acum… Cioran al ei în pământ, el care credea că e mai important să privești valurile decât să te avânți într-un eseu, el care știa să vadă frumusețea ruinelor și era uluit mereu de ce i-au putut face barbarii Romei, el, care găsea că munca intelectuală este o erezie, el care în ultimii ani o întreba: Unde sunt nucii?Unde sunt nucii dinspre râu?

Iar ea nu știa ce să spună, fiindcă nu văzuse niciodată casa Cioranilor din Rășinari, dar îi răspundea: Lasă nucii, uite ce frumos este cerul aici, la Rășinari!

Iar el privea atunci înspre vârful degetelui ei, unde începea mizerabilul cer al apusului, el, care se văita că se născuse pentru a fi grădinar sau lăcătuș mecanic sau sculer matrițer sau portar la un bordel.

Sărmanul ei Cioran, care sfârșise ca un filosof, deposedat apoi și de filosofie, decăzut în frumusețea brutală a unor aforisme despre nefericire, care – încă o tragedie – îi mai aduseseră și faima și cincisprezece telefoane pe zi și o corespondență care nu se mai sfârșea.

Cioran al ei în pământul Parisului, pe care îl iubise cândva și care desigur că sfârșise prin a i se arăta ca un garaj apocaliptic.

Cioran al ei care bea ceai de tei și era iubit de atâtea femei, el care se angaja în conversații atât de pasionate și stătea la pândă să vadă cât de rafinată e psihologia feminină, rafinament pe care îl punea în spinarea secolelor de sclavie îndurate de femeie.

Cioran al ei, care detesta ziariștii și avea totdeauna grijă să își acopere capul, fiindcă era încredințat că o insolație l-ar putea mutila intelectual, Cioran al ei, cu pastilele lui, cu Tranxene și Laroxyl, cu rinita lui nenorocită care îl purtase prin zeci de cabinete de oreliști până când decisese să îi bage pe toți în mamele lor, o expresie românească, la care recurgea ca la ultimul refugiu al disperării.