Aurul pisicii

„Nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri…” (Ioana Pârvulescu, Aurul pisicii)

„Era un ceas de damă, micuț, cu curelușă roșie lăcuită și cadran auriu,cu limbi ca niște ace negre. Nu avea mecanism, era o jucărie pentru învățat orele.” (Mircea Cărtărescu, Rem)

Prin fereastra de la demisol se văd, „decupați” suprarealist, părți din cei care intră în cabinetul veterinar. Din cabinet, Monica și colega ei văd picioare purtătoare de sandale, de pantofi, de cizme, și tot așa, după măsura fiecărui client, om sau nu, până se completează, prin deschiderea ușii, tabloul: un stăpân își aduce la control animalul de companie.

„Cabinetul nostru era la subsol și, de multe ori, picioarele sau labele pe care le vedeam defilând pe trotuar, prin fața ferestrei, veneau apoi la noi cu omul și animalul lor cu tot, și deseori ne miram că partea de sus nu semăna cu cea de jos. Era ca atunci când auzi mai întâi o voce la telefon, fără să cunoști persoana care-ți vorbește, iar mai târziu când o vezi, ți se pare că omul nu se potrivește deloc cu vocea lui.” (p. 27)

Tot ce este legat de activitatea cabinetului veterinar este fascinant – loc al întâlnirilor revelatoare. Romanul însuși preia „decupajul” ferestrelor de la demisol, distribuind interesant părțile de lumină și pe cele de umbră. Nu-ți dai seama bine, decât la final, și poate nici atunci exact, cum se rezolvă anumite situații narative. Modernitatea prozei acesteia vine din calitatea stilului, simplu și neprefăcut, dar și din construirea intrigii sub forma unui traseu de tip labirint. Pentru a trece de la un nivel la altul, accepți că nu poți explica totul. Ambiguitatea, incertitudinea, neprevăzutul fac parte din viață și din literatură. Pisicile (animalele, în general) înțeleg mai bine decât oamenii ce se petrece în jurul lor. Cățelul Kronos și cei asemenea lui au discernământ, deosebind exact duhurile, vârstele, făpturile.

Nu este de mirare, până la urmă, că, fiind un roman de dragoste, Aurul pisicii este și un roman al misterelor. Dragostea este în sine o taină. Misterele se tot acumulează, se strâng fără a fi descifrate până la capăt, unele sunt doar semnalate și, dacă dorește, îi revine cititorului să se gândească la posibile explicații – la un moment dat, se face referire la un autor care, scriind, nu face ștersături, semn că spune mereu adevărul. Dimpotrivă, scriind, Moni revine repetat asupra formulărilor dintr-o scrisoare adresată bărbatului iubit, la despărțire. Pot presupune că scriitorul care scrie fără nicio ștersătură este Mircea Cărtărescu, pe care l-am auzit și eu, odată, într-un interviu, spunând acest lucru. Unele mistere se lasă descifrate:

<<Încheiam cu formula noastră consacrată, doar că întoarsă pe dos: „Te îmbrățișez cu o dragoste ca-n filme fără happy-end, Moni”. Scrisoarea am scris-o la computer, ca să pot şterge diversele variante de formulări, fiindcă atunci când minţi trebuie să ştergi tot timpul. Auzisem cândva un interviu cu un scriitor foarte cunoscut, care spunea că scrie fără ştersături şi am bănuit că scrie adevărat.>> (p. 134)

Romanul Ioanei Pârvulescu începe cu depunerea unei plângeri la Poliția Capitalei: Mihuț Monica, născută la Cluj, în 1971, este declarată dispărută. Cel care face declarația este Sebastian Severin, iubitul Monicăi. Fiindcă Monica a lăsat o scrisoare, explicându-și plecarea, cazul este considerat fără obiect – oficial, nu este o dispariție, ci părăsire de domiciliu.

Paginile care urmează reconstituie istoria de 19 ani a unei iubiri romantice, pasionale, niciodată ajunse la stadiul de căsătorie clasică.

Dar Aurul pisicii nu este doar un roman al misterelor – și al Bucureștiului devenit ceainărie, la vremea teilor înfloriți -, este și un roman misterios. Pare că, la un moment dat, se scrie de la sine, fără ca autoarea să mai poată stăpâni personajele, devenite autonome, evoluând, fără stridențe, pe coordonatele proprii.

Într-o scurtă vacanță, la Sighișoara, urcând în Turnul cu ceas, Monica și Sebastian sunt sfătuiți de un bătrân paznic al timpului să mai facă un tur al galeriei dacă vor să fie cu un an mai bătrâni – la drept vorbind, Monica primește îndemnul să repete de mai multe ori acest ritual. De ce și-ar dori cineva să treacă mai repede peste un an sau mai mulți? – iată încă un mister pe care-l dezlegăm în clipa în care descoperim că metamorfoza personajului s-a produs, dar în sensul invers al timpului, Monica nu mai are 49 de ani, ci doar 7, adică are din nou corpul ei din copilărie. În mod straniu, doar corpul este al fetiței de odinioară, amintirile celorlalți ani și toată alcătuiala ființei, cu excepția trupului, rămânând neatinse. În corpul fetiței de 7 ani este captivă femeia de 49. O explicație ar fi că devenim ceea ce iubim:

„Oare așa ai fi arătat, tu, Sonia mea dragă? Oare mă duruse atât de mult încât m-am transformat în tine?” (p. 139)

Jocul cu cadranele timpului apare și în Rem, proza lui Mircea Cărtărescu, la fel de tulburător: fetițele sar, ca la șotron, dintr-un spațiu în altul, trecând prin diferite vârste, într-o viață trăită accelerat, însă în sensul previzibil, dinspre naștere înspre moarte. În Aurul pisicii, jocul inversează direcția, pornind de la maturitate, înapoi, către copilărie.

Revenind la sfatul bătrânului paznic din Turnul cu ceas, aș putea să le dau cititorilor care n-au ajuns încă la Aurul pisiciiacelași sfat: să facă de mai multe ori turul galeriilor acestui roman pentru a strânge indicii, dacă urmăresc misterul personajelor, dar și pentru a face „iscusită zăbavă” asupra modului în care timpul ne schimbă pe fiecare, urmărind și direcția acestei metamorfoze: înainte sau înapoi?!

Despre autoare, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

IOANA PÂRVULESCU predă literatură română modernă la Facultatea de Litere din Bucureşti. A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră“. În 2013 a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură.

SCRIERI: Lenevind într-un ochi, Alfabetul doamnelor, Prejudecăţi literare, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, În intimitatea secolului 19, În Ţara Miticilor, Întoarcere în secolul 21, Viaţa începe vineri, Cartea întrebărilor, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Viitorul începe luni, Cum continuă povestea, Inocenţii, Prevestirea, Invizibilii.

TRADUCERI: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic/ Cherubinischer Wandersmann, Maurice Nadeau, Să fie binecuvântaţi, Laurent Seksik, Consultaţia, Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor, Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătăţii. ANTOLOGII: De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii, Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete, Şi eu am trăit în comunism.

Las mai jos alte fragmente:

„– În vremurile de demult cele 24 de colonade de lemn semnificau cele 24 de ore ale zilei, și poate nu v-a scăpat că, dacă te uiți de jos, toate cele 24 sunt terminate în aripi și deci zboară ca orele. Ceasul e cel mai frumos din toată Transilvania. Cele două cadrane au diametrul de 2,4 metri. Figurinele sunt aşezate și ele în nişe de 2,4 metri. Hai să vi le prezint, a zis el pe un ton care nu admitea replică.

Am înţeles acum de ce a spus că are 24 de ani și, fără rost, m-am gândit că și noi locuiam la etajul 6, și că de 6 ori 4 fac 24. A pornit cu pași ezitanți, cu trupul parcă înclinat pe-o parte. În interior ne-a prezentat imediat mecanismul cu figurine zicându-ne că fiecare e o zi a săptămânii, cu tot cu însemnele ei alchimice. Păpuşile erau sculptate din lemn de tei şi straiele lor cândva viu colorate păreau ofilite. Am văzut, în ordine corectă, ziua Soarelui, ziua Lunii, apoi a lui Marte, a lui Mercur, a lui Jupiter, a Venerei și la urmă ziua lui Saturn, asimilat lui Chronos.” (p. 120)

„La opt zile după prima oprire, ceasul pe care-l făcusem din nou să meargă a repetat figura: bătea pasul pe loc, cu un ticăit sinistru și cu secundarul tremurând. Era clar că se stricase, aş fi vrut să cumpăr unul nou imediat, dar cele mai multe magazine erau închise din cauza pandemiei, iar cumpărături pe internet nu-mi prea plăcea să fac. L-am dat jos de pe perete și l-am aşezat cu faţa în sus pe pervaz, ca pe un bolnav, în pat. Pe zid, în locul ceasului a rămas o urmă de cerc care mi s-a părut înspăimântătoare. Nu ştiu cum, am dărâmat ghiveciul cu iasomia de Madagascar, floarea fericirii, şi l-am făcut fărâme. Pământul s-a răspândit, negru, pe gresia din bucătărie. Niciodată n-am ştiut să mă feresc de fricile de genul ăsta, pe care mi le bag singură în cap, doar când eram cu biologul meu scăpam de ele.” (p. 128)

„Libertatea se câştigă greu și se pierde rapid, ar trebui ca oamenii să fie tot timpul cu ochii pe ea.” (p. 144)

„Dar, dacă în clipa când mă mutasem la el începusem deja să plec, cum ţi-am spus, ca atunci când ne naştem și începem deja să murim, iar la tine a durat doar trei zile totul, de data asta era invers, de cum am plecat de la el, începusem deja să mă întorc.” (p. 144)

„Am luat-o prin parc și atunci mi-am descoperit umbra despre care-ți spuneam, Sonia, umbra omului care înaintează prin viaţă și pe care tu nici n-ai apucat s-o ai. Proiectată pe asfaltul unei alei, umbra mea alungită de razele apusului mergea deci vioi, și vârsta ei părea neschimbată. M-am oprit şi am privit porumbeii ăia care ciuguleau nestingheriți firimituri din pieptul umbrei mele.” (p. 144)

„Întrebarea lui despre rucsac m-a bucurat, sorbeam tot ce spunea despre mine, chiar dacă femeia aia nu mai exista. We don’t exist. We are nothing but shadow and mist, in the mirror we look as we pass. Mi-am amintit că Sebastian mi-a spus cândva că, pentru el, umbra înseamnă viaţă, să faci umbră pământului. Cuvintele astea din Last Tango in Paris se umpluseră și pentru mine de un sens nou. Eram în viaţă, dar îmi schimbam forma din oglindă, ca umbra.” (p. 155)

<<„Metamorfoza mai uimitoare nu este a lui Gregor Samsa în gândac, este a cititorului care ajunge să iubească gândacul mai mult decât pe toți ceilalți și să moară de mila lui. La asta se referă titlul, pentru mine!” Toți trecem prin metamorfoze și nu toți avem norocul unui „cititor” care să ne iubească din ce în ce mai mult în noua noastră întrupare. Ajunge să privești poze ale oamenilor din ani diferiți. Sau ale actorilor şi actriţelor după care mureai în tinerețea lor și a ta.

Ar trebui să ni se schimbe numele periodic, curn se schimbă cărţile de identitate, pentru că identitatea, nu fotografia, este cea care ți se transformă periodic. Inclusiv la sfinţi sau la criminali, eventual schimbându-şi rolurile între ei. Mai ales că metamorfoza proprie îți modifică și lumea. Asta e una dintre păcălelile vieţii pe care crezi mereu şi greşit că o poți controla în favoarea ta, ca atunci când anulezi o întâlnire cu cineva care te iubeşte pentru cineva pe care-l iubeşti tu, care nu te iubește și nici nu vine. Eu eram gândacul. >> (p. 187)

Aurul pisicii de Ioana Pârvulescu