Atunci când dragostea nu moare...

Citind romanul lui Isabel Allende, mi-am adus aminte de Scrisorarul lui Mihail Şişkin: dragostea străbate spaţiul şi timpul în ritmul ei intim, nebănuit de noi, incomensurabil, balsamic. Între fiinţele care se iubesc, dar pe care le despart diferenţele geografice, rasiale, culturale sau de altă natură, se naşte un soi de rezistenţă aparte, o relaţie care transcende în chip misterios totul. Pe care o „înregistrăm” uimiţi şi neîncrezători. Noi, ceilalţi, aparent fericiţii şi împliniţii…

Amantul japonez, iată un titlu înşelător – comercial pentru romanul publicat de Isabel Allende în 2015 şi tradus la noi, din spaniolă, de Cornelia Rădulescu (Humanitas Fiction, serie de autor, 2016).

Două poveşti se întâlnesc şi se desprind succesiv, urmând vechea tehnică a contrapunctului: aceea a Irinei Bazili, o tânără îngrijitoare originară din Republica Moldova, angajată la azilul de bătrâni Lark House, şi povestea Almei Belasco, născută Mendel, protagonista unei iubiri interzise de convenţiile vremii sale. Ca perioadă de timp, cartea acoperă circa 70 de ani, cu trecere prin câteva momente frisonante din istoria lumii: invazia nazistă, Holocaustul, emigrarea japonezilor spre o viaţă mai bună, atacul de la Pearl Harbour din decembrie 1941, declararea războiului contra Japoniei, evacuarea tuturor japonezilor de pe coastele Pacificului, din California, Oregon şi Washington, reaşezarea teritorială după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, cu ecouri până spre zilele noastre (2010, an de referinţă).

Iubirea dintre Alma şi Ichimei se desfăşoară pe parcursul unei jumătăţi de secol, cu întreruperi şi reveniri la fel de pasionale. Povestea lor este refăcută din perspectiva prezentului, în care o regăsim pe Alma Belasco internată la azilul de bătrâni Lark House, sub îngrijirea devotată a tinerei Irina Bazili. Printre ceilalţi vârstnici, Alma atrage imediat atenţia prin ţinuta ei demnă, autoritară, prin preocupările artistice şi printr-o forţă interioară ce pare indestructibilă. Tânăra îngrijitoare simte din plin această fascinaţie:

„Irina era copilotul acestui zbor spre trecut (…) Ea s-a cufundat în viaţa Almei ca şi cum ar fi trăit laolaltă într-un roman victorian: marea doamnă şi dama de companie care-şi beau alene ceaiul într-o casă de la ţară. Alma susţinea că orice om are o grădină interioară unde să se refugieze, însă Irina nu dorea defel să arunce un ochi în grădina ei, o prefera pe a Almei, care era mai simpatică…”

Alături de Seth, nepotul preferat al bătrânei doamne, Irina va călători în trecutul amestecat al Almei şi al Ichimei, o fetiţă poloneză transplantată şi adoptată de rudele din San Francisco şi mezinul grădinarului japonez Takao Fukuda. Pe măsură ce povestea de iubire este reconstituită, fiinţa de carne a Almei se fragilizează, timpul o erodează cu repeziciune, ca şi cum recuperarea unei identităţi fragmentare ar suprima însăşi existenţa prezentă.

Îngrijirea Almei îi prilejuieşte Irinei un rechizitoriu al propriei vieţi: fetiţa săracă, născută din greşeala de tinereţe a unei mame debusolate, Irina se va lăsa pradă mirajului occidental, părăsindu-şi bunicii în favoarea unei vieţi incerte în străinătate. Tatăl vitreg va profita de naivitatea ei, iniţiind-o în pornografia infantilă pe videochat, sub ochii înceţoşaţi de droguri ai unei mame rupte de realitate. Trauma se va prelungi dincolo de adolescenţă, deşi abuzurile încetează încă din perioada puberă, graţie intervenţiei autorităţilor. Încrederea fetei în propriile disponibilităţi afective se deteriorează, deşi rămâne o fiinţă aparent solară, empatică. Când Seth se îndrăgosteşte de ea, Irina simte inevitabila presiune a unui trecut traumatizant. Plonjonul în povestea Almei este colacul de salvare. Intensitatea pasiunii care-i devorează pe cei doi se insinuează treptat şi în fiinţa ei chinuită de amintiri recente. Înflorirea Almei e un cântec înalt şi pur, transfigurator:

„Alma se abandonase bucuriei inconştiente a amorului. Se mira uneori că nimeni nu vedea cum îi străluceşte pielea, cât de mângâietoare îi era vocea, cât de arzătoare energia pe care nu mai putea şi nici nu dorea s-o ţină sub control…”

În proximitatea ei, vorbind împreună, „Irina se elibera de propiile incertitudini”.

Isabel Allende ştie să pună în pagină o poveste frumoasă, într-o formă clasică, potrivită acestui tip de istorisire. Între capitole se insereză, din loc în loc, scrisorile lui Ichimei, ca o foaie de temperatură a relaţiei cu Alma, dincolo de timp şi de evenimente.

Când scrisorile încetează să mai vină, căci bărbatul moare în urma unui infarct, Alma îi preia ritualul: scrisori, cutia cu florile de gardenie, întâlnirile amoroase.

În ochii celorlalţi, Ichimei îşi păstrează misterul, astfel încât, la căpătâiul unei Alma muribunde, Irinei i se năzuieşte că l-a văzut venind să o ia cu el…

Cartea vă va spune cu siguranţă mai multe decât ceea ce am văzut şi am spus eu. Despre diferitele relaţii, despre renunţare şi despre puterea prieteniei. Despre tot felul de prejudecăţi perpetuate în timp în privinţa altei rase şi a propriilor noastre alegeri. Dar mai ales despre puterea transfiguratoare a iubirii. Căci doar ea poate să elibereze cântecul închis în scoica sidefată a trecătorului (nostru) trup.

Ed. Humanitas Fiction – serie de autor;