Cartea pernei. Confesiunile unei doamne de onoare de la curtea imperială japoneză - Sei Shonagon

Sei Shonagon a trăit la curte imperială japoneză, într-o lume de fast, frumuseţe şi poezie, înconjurată de oameni aleși. Oamenii simpli, servitorii de la palat, trecătorii pe care-i vedea din spatele perdelelor carului tras de boi, erau departe de exigenţele sofisticatei doamne Shonagon, printre altele şi pentru că ei „folosesc mereu prea multe cuvinte când vorbesc”. Pentru că am și eu pretenții, îmi doresc să folosesc atâtea cuvinte câte trebuie vorbind despre această carte-caleidoscop. Cioburile caleidoscopului sunt anecdote, liste (multe liste), reverii, descrieri de ţinute, iar fragmentele se alătură într-un haos colorat şi delicios. Cam aşa.

Pe când Teishi era consoarta favorită a împăratului Ichijo, în anul 993, Sei Shonagon a devenit doamnă de onoare în suita împărătesei. Împăratul avea 13 ani la vremea aceea, iar Teishi 16. Doamna Shonagon era cam coaptă, după propriile mărturisiri, avea venerabila vârstă de 27 de ani. Probabil că cel care a adus-o la curte era chiar tatăl împărătesei, cel mai puternic om din imperiu, regentul Fujiwara Michitaka. Doi ani după ce doamna Shonagon a început serviciul la curte, regentul Michitaka a murit, iar puterea a revenit fratelui acestuia, Michinaga. Foarte curând după aceea, Teishi a pierdut statutul de favorită în faţa verişoarei ei, Shoshi, iar în anul 1000, consoarta marginalizată şi stăpâna adorată a lui Shonagon a murit la naşterea celui de-al treilea copil. Doar vagi ecouri ale acestor drame răzbat în carte.

Okashi. Înseamnă încântător, fermecător, amuzant, nostim, bizar. Este cuvântul preferat al doamnei Shonagon. Este filtrul prin care alege să vadă şi să prezinte lumea. O lume în care frumuseţea este contagioasă. Florile de păr, care se întâmplă să nu-i placă, devin frumoase când îşi aminteşte de rolul pe care îl au într-o romantică poveste chinezească. Arborii de camfor ce arată înspăimântător, te umplu de încâtare dacă „…te gîndeşti că poeziile vorbesc despre cele o mie de ramuri ale acestui arbore ca să înfăţişeze cele o mie de simţăminte încâlcite din inima celui care iubeşte”. Încântătoare sunt lucrurile în sine, încântătoare este folosirea lor în versuri meşteşugite sau, pur şi simplu, hiragana care le desemnează este o încântare pentru ochi.

Obiceiuri bizare care au dispărut şi nimănui nu-i pare rău. Dinţii se vopseau în negru. Soția rămânea în casa părinților, iar soțul o vizita din când în când. Dormitul în grelele și complicatele toalete. Maxima cochetărie: să-ţi arăţi manşetele.

Obiceiuri bizare care au dispărut dar ar fi interesant să reapară. Manifestarea recunoştinţei demnitarilor:

“Prezentarea Omagiilor după ce se oferă noi ranguri îmi place tare mult. Parcă-i văd, stând în picioare în fața Împăratului, cu trenele lungi ale robelor de curte întinzându-se în spatele lor. După aceea își rostesc mulțumirile și dansează cu multă măiestrie și vigoare.”

Lucruri care fac dificilă citirea cărţii. Numele japoneze, căci e greu să te descurci între Narinobu şi Narimasa, Michitaka şi Michinaga, ba chiar am încurcat un om cu un festival. Aluziile la poezii chinezeşti obscure, detaliile acelei lumi atât de străine în care ziua începe cu ceasul şobolanului şi se încheie cu ceasul calului, umorul:

„…În altă zi Maiestatea Sa îi dădea lămuriri lui Narimasa cum să se croiască ţinutele de ceremonie pentru fetiţele din suita micii prinţese.

– Ce culoare să fie robele akome? a întrebat Narimasa, iar noi, fireşte, am râs iarăşi de el.”

Mi-am dorit să râd și eu cu doamnele de onoare, doar că nu am înțeles gluma. Am verificat în note şi în anexe. Am aflat că bietul Narimasa s-a acoperit de ridicol pentru că nu ştie prea bine cum se numesc hainele pentru fetiţe. În loc de kazami, care este o robă de ceremonie purtată de fete pe deasupra celorlalte, el spune akome. Aha!

Lucruri care te ajută la citirea cărţii. Faptul că e traducerea integrală a versiunii engleze realizată de Meredith McKinney, doctor în literatură japoneză medievală, cu tot cu o serie de instrumente ajutătoare: un aparat critic substanţial, o cronologie pentru contextul istoric, introducere privind ediţiile succesive ale cărţii, şase anexe care explică locuri, persoane, felul în care se măsoară timpul, ranguri, titluri şi funcţii birocratice, veşminte şi culori, glosar de termeni generali. Le-am folosit din plin. O strategie de lectură: am decis să baleiez peste listele de locuri geografice, să nu-mi fac sânge rău că nu înțeleg subtilitățile poetice și să încerc să deslușesc viața amoroasă a lui Sei Shonagon.

Bărbaţi. Regentul Fujiwara Michitaka, Primul Sfetnic Fujiwara Koreshika, Căpitanul Tadanobu, Ajutorul de Ceremonial Tadataka, Secretarul Controlor Yukinari, Guvernatorul Tsunefusa, soţul – Norimitsu.

E amuzant să mă gândesc că sunt pomenite atâtea poezii pe care nu le înţeleg, iar din acest fragment probabil lipsește intenția poetică:

„Lucruri pe care nu le bagă nimeni în seamă – Toate zilele cu ghinion. Când îmbătrânesc mamele.”

Lucruri care te-ai aştepta să apară într-o carte japoneză, dar nu apar. Samurai, ninja, gheişe, kimonouri, stampe. Dacă instituţia samuraiului era în curs de formare, kimonoul a apărut trei, ninja cinci, stampele șase, iar gheişele șapte secole mai târziu.

Culori. Violet închis, verde-lăstar-de-primăvară, lavandă, albastru-lapislazuli, brun-cuişoare, verde-cetină-de-pin, verde-salcie, culoarea florii de cireş, culoarea azaleei, roz prună, struguriu, galben-trandafir-domnesc.

Motive pentru care eu am citit cartea. Mi-a plăcut titlul. Am văzut-o cândva pe Facebook în lista de cumpărături a lui Valeriu Gherghel. Se petrece cam pe vremea lui Gelu, Glad, Menumorut, Ahtum.

Motive pentru care Sei Shonagon a scris cartea. Un „teanc uriaș de hârtii” și un îndemn primite de la împărăteasă au declanșat însemnările care s-au adunat în „Cartea pernei”. Dar intenţia care poate fi ghicită este glorificarea împărătesei Teishi, a eleganței și a culturii curții ei. Pe cât de admirabile apar rudele lui Michitaka, cei din facțiunea Fujiwara rivală au parte de observații caustice. Însuși Michinaga ne este prezentat orgolios și îndărătnic, Fujiwara Nobutaka şi fiul său Takamitsu, biete victime ale modei, sunt ridiculizați apăsat, iar noi aflăm cu surprindere (pe surse) că sunt soţul şi fiul rivalei personale a lui Shonagon, Murasaki Shikibu (autoarea Poveştii lui Genji). Şi nu în ultimul rând, vanitoasa doamnă Shonagon are prilejul să-şi etaleze subtilitatea şi succesul personal.

Când ne gândim la vremurile din vechime, avem tendința să le învăluim într-o aură de sobrietate și eroism. „Kagemusha”, „Cei șapte samurai” au consolidat această imagine a Japoniei medievale, a vorbelor răstite, armelor și bărbaților încruntați. Figura gravă a lui Toshiro Mifune nu m-a pregătit deloc pentru florilegiul de flirturi, bârfe și chicoteli din notele lui Sei Shonagon. Chiar în cele mai grave secțiuni, cum ar fi cea în care descrie ceremonialul de comemorare a lui Michitaka, admiratul protector al scriitoarei noastre, a cărui moarte a bulversat viața la curte, uimitoarea doamnă Shonagon insistă asupra flirtului ei cu frumosul, elegantul și spiritualul Tadanobu. Frivolitatea dar și secțiunile scurte, fără legătură între ele și fără o ordine aparentă fac ca această „Carte a pernei” să-mi amintească de „Cartea feței”. Da, mă refer la Facebook. Citind-o pe Shonagon e ca și cum ai urmări „peretele” unei necruțătoare fashionista, a unei bârfitoare cu stil, cu ochiul ager și limba ascuțită.

Sei Shonagon, add friend.

Editura Polirom, 2015, Seria Eseuri şi confesiuni;