„În gaură” de Arthur Suciu

Surpinzător debutul literar al lui Arthur Suciu. Cel puțin surprinzător! Deja cu un premiu pentru debut la activ (din partea revistei Convorbiri literare), romanul are toate șansele să prindă la publicul român din multe motive. Și când spun „la publicul român” am în vedere, în primul rând, acel public citit, elevat și deschis experimentelor literare. Pentru că autorul s-a jucat de-a scrierea unui roman și ne-a jucat pe noi, cititorii săi, dându-ne senzația că ne vorbește despre el, când, de fapt, nouă ni se adresează personajul său.

Un roman despre criza bărbatului la 40 de ani! Sec și cuprinzător enunț. Dar oare vorbim despre o criză androgină „clasică” sau despre o criză existențială? Vorbim despre o criză a unui individ, bărbat român aflat într-o derivă socială ce pare că scapă total controlului conștient sau despre o criză a unei întregi societăți (românești contemporane)? Nu vă dau răspunsurile la aceste întrebări, vă las să le găsiți singuri citind cartea și vă asigur că o veți citi dintr-o suflare.

Citind cartea, m-am lămurit de unde vine și titlul; „În gaură” nu e întâmplător ales, ba chiar aș spune că e unul dintre cele mai adecvate titluri de romane, având în vedere recurența termenului „gaură” de-a lungul capitolelor. De la B.B. găsit într-o gaură, până la localurile din Centrul Vechi al Bucureștiului numite generic de cei care le frecventează „găuri”, termenul este folosit cu multă atenție și (aproape) de fiecare dată cu o nouă valență.

„B.B. e ariciul meu. L-am găsit într-o gaură din asfaltul din curtea casei, exact în seara în care m-am mutat. De atunci, îl țin în living. Mănâncă bobițe pentru pisici, grohăie și, în rest, nu face decât să doarmă. I-am dat numele B.B. nu de la Brigitte Bardot, ci de la Big Bang. În seara în care m-am mutat aici avea o dispoziție ontologică. E un trickster; tocmai de aceea mi se mai întâmplă să-l strig și Trickster.”

Interesant este, de asemenea, cum leagă autorul temele lui favorite: predilecția pentru subiecte filosofice (are studii filosofice, printre altele) de cele ale cotidianului politic, subiectul „Roșia Montană” fiind unul în jurul căruia se țese parte din intriga romanului. Dar și mai interesant este modul cum leagă temele filosofice de venirea ariciului în viața sa; și când spun „viața sa”, de data asta am în vedere personajul și nu autorul.

„Oficial, susțin doctrina lui Nietzsche, potrivit căreia Dumnezeu a murit. De altfel, este de-ajuns să vizitezi un mall ca să-ți dai seama de asta. O vitrină este un altar de un gust îndoielnic. Neoficial, mă întreb însă dacă nu cumva Marcion are dreptate să spună că lumea este creația unui Dumnezeu rău. A unui Dumnezeu rău sau pur și simplu a unui Dumnezeu indiferent, abulic și chiar creația unui arici, cum spune o poveste populară est-europeană. Când l-am găsit pe B.B. în curtea casei, la asta m-am gândit. De fapt, ce altceva este postcomunismul în care trăim, dacă nu sinteza stranie (nu sinteza, ci amestecul) între nihilismul occidental al bietului Nietzsche și gnosticismul anistoric al lui Marcion sau al ariciului, responsabil de un Big Bang nu foarte reușit?”

Personaje puține, mai toate bărbătești, excelent creionate din câteva trăsături, care toate par să graviteze în jurul personajului principal. Culmea, el, personajul, pare să nu facă nimic altceva decât să se scufunde și mai adânc într-o depresie ce pare fără leac. Nadele feminine, vreo patru la număr, cu nume care mai de care mai frumoase (Gabriela, Corina, Sabrina, Sofia), par să vină și să plece din viața lui fără ca acesta să facă vreun efort să le și păstreze. Aici e una dintre capcanele construcției literare: dându-ți senzația că vorbește despre propria sa criză androgină, autorul/personaj construiește o adevărată frescă a societății românești contemporane. Nu uită nimic: nici „Roșia Montană”, nici plagiatele ce par să nu se mai oprească, nici traseismul politic, nici penuria de lideri politici români etc. Și despre toate acestea vorbește ironic. Dezvoltă o formă de autoironie cum rar întâlnești în scrierile literare.

„Dacă treceau de 40 de ani, n-aveau încotro. Tânăr, ești mai mult sincer decât ironic. Ironia, adică ficțiunea ironică despre care vorbești, este calea de ieșire din impasul sincerității, în care ajungi inevitabil, la un moment dat, oricât ai fi de onest (iar Kierkegaard și Pascal au fost dintre cei mai onești). De fapt, sinceritatea nu există decât atunci când avem motive să credem în ea. Iar motive nu prea avem.”

Romanul se încheie cu un eseu-capitol intitulat „Ce înseamnă să fii viu?”. Aici mi-am adus aminte de nuvelele lui Mircea Eliade și de romanele acestuia. Poate că încheierea lui să mă fi dus cu gândul la predecesor, poate că toată atmosfera romanului concentrată în câteva rânduri, cine știe…

Pentru unii ultimele rânduri din epilogul romanului par să fie urme de scepticism. De fapt, regăsim acolo unul dintre cele mai bune sfaturi citite în ultimul timp. Și, din fericire, nu vorbim despre un sfat din categoria „motivaționale”, ci despre unul care te îndeamnă la o autocunoaștere care începe de unde nu te aștepți. Arthur Suciu nu recomandă nicăieri mângâierea pe cap și iertarea de sine, ci scuturarea de orice prejudecată și lene metafizică și (re)construcția de la un zero absolut. Altfel, nicio șansă să mai ieșim din gaură.

Editura: Adenium