În acest roman îndrăzneț despre cultura tânără din Groenlanda, Korneliussen suprinde în mod genial, prin monologuri, emailuri și schimburi de SMS-uri, maturizarea a cinci personaje din Nuuk, capitala țării: Fia „se lasă de cârnați” (bărbați); fratele ei are o aventură cu un bărbat influent; un cuplu de lesbiene trece printr-o perioadă importantă de tranziție; iar Arnaq, o tânără dată peste cap, le forțează pe toate celelalte personaje să își confrunte fricile.
Printr-o colecție de nopți neclare și dimineți spălăcite de după, Korneliussen creează o literatură groenlandeză așa cum nu am mai văzut niciodată – tânără, urbană, jucându-se cu fluxul conștiinței, împânzită de limbaj digital și pulsând cu viață de noapte.
Succesul înfloritor al lui Niviaq Korneliussen, o tânără autoare groenlandeză, reprezintă un punct de turnură în istoria literaturii groenlandeze. – The New Yorker
HOMO Sapienne și-a creat propriul gen literar. Este vorba de un realism sexual nefiltrat. – Politiken
„Noul star al literaturii din Groenlanda” – The Economist
Niviaq Korneliussen (n. 1990, Nuuk) a câștigat un concurs prestigios de proză scurtă în Groenlanda, când avea doar 22 de ani. După această realizare, a primit o bursă literară, care a dus la scrierea cărții HOMO Sapienne, romanul ei de debut. Acesta a fost nominalizat la PolitikenLiterature Award, la Nordic Council Literature Award și a fost laureat al premiului Danish Arts Foundation. Autoarea locuiește în Nuuk, călătorește des și predă scriere creativă în comunitățile indigene din interiorul Groenlandei.
*****
Fragment
(traducere din limba daneză și note de Simina Răchițeanu)
Am simțit-o prima dată pe când aveam opt ani. Prietena mea a venit până la mine în clasă, în timpul pauzei. M-a rugat să vin cu ea. Am urmat-o bucuroasă. Nici măcar nu m-a salutat și mi-a spus că nu mai vrea să fim prietene, apoi a plecat în fugă. Parcursese o bună bucată din coridorul larg când am început să alerg după ea. Mereu am fost cea mai rapidă și cea mai puternică dintre toate fetele, astfel că am ajuns-o imediat și am oprit-o. De ce nu mai ești prietenă cu mine? am întrebat-o. Hai să fim iar prietene, i-am spus când a luat-o iar din loc. Mereu te joci cu mașinuțe, mi-a răspuns. Nu vrei să te joci cu păpuși, mi-a spus. M-am supărat, chiar îmi plăcea să mă joc cu ea. Dar mă cam obosea faptul că voia tot timpul să se joace numai cu păpuși și am uitat-o imediat ce mi-am făcut alți prieteni. După povestea asta, m-am jucat numai cu băieți. Fără niciun semn de întrebare, îmi dădusem seama că eram diferită de celelalte fete.
Am început să simt asta pe când aveam zece ani. Într-o seară jucam fotbal, iar un prieten m-a strigat din senin. Marcasem goluri rapide și m-am dus spre el. Mi-era teamă că echipa mea va pierde meciul, așa că m-am grăbit până la el, fiindcă părea prea jenat ca să spună ceva. Vrei să vii și tu? m-a întrebat cu voce scăzută. De ce? l-am întrebat, confuză. Pentru că ești așa bună la fotbal, a spus, pentru că ești simpatică. Am refuzat și m-am întors pe teren. Preferam să rămânem prieteni, fiindcă iubiții se pupau. Veneau multe fete să ne vadă jucând și prietenii mei începuseră să discute despre cine urma să îi acompanieze. Tu pe cine o să chemi? m-au întrebat. Pe fata aia cu jachetă roșie, le-am răspuns. Mă gândisem eu să o invit pe ea, a răspuns unul dintre amici. Atunci pe fata aia cu ochelari, am răspuns. Ne-am făcut curaj și ne-am dus într-acolo, unul câte unul. Unii s-au întors cu o invitație acceptată. Alții s-au întors cu un refuz. În speranța că mă voi întoarce cu un răspuns pozitiv, m-am îndreptat agitată spre fata cu ochelari. Mi-a răspuns cu un „poate”, iar mai târziu cu un „nu”. E în regulă, va accepta altcineva, m-au consolat băieții. Fără să ne mai întrebăm nimic, ne-am întors la jocul de fotbal, din moment ce invitațiile unora fuseseră acceptate, iar ale altora respinse. De pe atunci am început să simt că semănam mai mult cu băieții, dar nu m-am gândit prea mult la asta.
Am început să-mi pun întrebări când aveam cincisprezece ani. Eram la club când amicul meu a venit la mine și mi-a șoptit ceva. Ieri am fost cu o fată, mi-a spus. Tu ai fost cu vreun băiat? m-a întrebat. Nu, i-am răspuns. Vrei să fii cu o fată? m-a întrebat el. Nu știu, i-am răspuns. Când amicii mei începuseră să vorbească despre ieșitul cu fetele, m-am simțit lăsată pe dinafară. Din moment ce nu putusem să invit o fată și nici nu fusesem cu vreuna, n-am mai reușit să țin pasul. De atunci am început să mă întreb dacă într-adevăr semănam mai mult cu băieții.
Am început să am îndoieli pe la vârsta de șaisprezece ani. Într-o zi, când rămăsesem singură acasă cu ea, mama a venit în camera mea după ce gătise ceva în bucătărie. Ai vreun iubit? m-a întrebat. Nu, i-am răspuns. Și n-o să ai curând unul? m-a întrebat. Nu știu, i-am răspuns. Îți dorești un iubit? m-a întrebat din nou. Nu, i-am răspuns. Toate fetele pe care le cunoșteam se îndrăgosteau de băieți, or eu nu puteam înțelege chestia asta. Nu puteam să înțeleg de ce nu mă puteam îndrăgosti cu toate că eram fată. De atunci am început să mă întreb cu cine semănam mai mult, de fapt. Am descoperit că eram diferită față de toată lumea.
Prietenii mei au început să-și pună întrebări în legătură cu mine. Se întrebau oare unde ar trebui să mă încadreze. Pe măsură ce prietenii mei au început să-și pună întrebări în legătură cu mine, am început și eu să-mi pun întrebări în legătură cu chestia asta. Mă întrebam de ce stau ei să-și pună întrebări despre mine. Familia mea a început să aibă îndoieli față de mine. Nu le era clar cine eram. Pe măsură ce familia mea a început să aibă îndoieli, am început și eu să mă îndoiesc de ei. Nu-mi era clar de ce aveau îndoieli față de mine.
De ce stai mai mult cu băieții?
De ce nu ai niciodată un iubit?
De ce n-ai ieșit vreodată cu cineva?
Pe măsură ce au început să-și pună întrebări, am început și eu să mă întreb oare unde m-aș încadra. Pe măsură ce aveau mai multe îndoieli față de mine, am început să mă îndoiesc de cine eram. Aveam tot felul de semne de întrebare față de îndoielile mele. Ei aveau nevoie de un răspuns, eu simțeam că e necesar să caut acel răspuns.
Am primit și confirmarea pe la optsprezece ani, și m-am mutat într-un oraș mai mare, la studii. Am ieșit în oraș într-o seară și o tânără pe care nu o cunoșteam m-a abordat. Ce dulce ești, mi-a spus. Ai pe cineva? m-a întrebat. I-am răspuns că nu. Dar preferi femeile, nu-i așa? m-a întrebat. Cum nu i-am răspuns, m-a întrebat dacă poate să mă sărute, iar eu am acceptat. Mi-ar fi plăcut să sărut o femeie. După ce ne-am sărutat, am simțit dorința de a fi cu o femeie. Am descoperit de ce eram diferită de toți ceilalți pe care îi cunoșteam. Aveam confirmarea că mă atrăgeau femeile.
Dar chiar dacă răspunsesem întrebărilor primite de la prietenii și familia mea, aceștia nu au încetat cu întrebările.
De ce te atrag femeile?
Fiindcă simțeam că nu găsesc niciun răspuns la această întrebare, am ajuns să mă îndoiesc de relevanța acestor întrebări. Fiindcă nu mi s-a mai părut necesar să ridic astfel de semne de întrebare, am încetat să mă mai întreb și pe mine însămi. Fiindcă nu puteam să explic de ce mă atrăgeau femeile, prietenii mei din copilărie s-au îndepărtat. Cei cu care jucam fotbal; cei cu care mă distrasem pe cinste; cei pe care m-am supărat; cei cu care eram buni prieteni m-au părăsit din cauza orientării mele sexuale. Fiindcă n-am reușit să explic de ce eram atrasă de femei, familia mea a rupt legătura cu mine. Mama mea, care m-a purtat în pântec; mama mea, care m-a alăptat; mama mea, care m-a născut; mama mea, propria mea mamă nu putea să mă ierte. Tatăl meu, care mi-a dat viață; tatăl meu, care mă punea în pat, la somn; tatăl meu, care a jucat fotbal cu mine; tatăl meu, propriul meu tată nu putea să mă înțeleagă. Fiindcă n-au putut accepta faptul că eram atrasă de femei, nu mă mai considerau fiica lor. M-au părăsit. A fost îngrozitor să fiu părăsită astfel. M-a afectat enorm.
Acum am 23 de ani. Prietenii mei sunt familia mea. Ei nu ridică niciun semn de întrebare despre nimic. N-au nevoie să facă așa ceva. Ei nu mă întreabă de ce prefer femeile. Nu problematizează ideea de a fi homosexual. Mă sprijină. Nu mă lasă baltă. M-am îndrăgostit. Sunt împreună cu cineva care nu are nicio urmă de îndoială. Am o iubită minunată, care îmi place mult și care nu vrea să mă părăsească pentru că sunt eu însămi. Mă iubește așa cum sunt. Am o iubită pe care o iubesc nespus de mult.
Nu mai sunt luată la întrebări.
Nu mai sunt supusă îndoielilor.
Nu mai sunt părăsită.
