Amintirile copilăriei din Berd – „Maniunea” și „Maniunea scrie un roman fantastic” de Narine Abgarian

Seria de romane dedicate de către Narine Abgarian copilăriei petrecute la Berd a debutat sub formă de blog despre o fetiță pe nume Maria/Maniunea și a fost mai târziu transpusă într-un serial de televiziune: Maniunea, Maniunea scrie un roman fantastic, Maniunea, aniversarea lui Ba și alte peripeții. Acestea au fost scrise între anii 2010 și 2012, iar în limba română au fost traduse până acum primele două, la Editura Frontiera, din limba rusă, de către Anca-Irina Ionescu, în anul 2023, respectiv, de către Justina Bandol, în anul 2025.

Interesul cărților constă atât în peripețiile fetelor, Maniunea și surorile Abgarian, care-i atrag pe cititorii de vârste mici, cât și în reconstituirea unei epoci în care și-au petrecut copilăria cei mai mulți dintre părinții respectivilor cititori. Anii 80, comunism, oraș mic, din Republica Sovietică Socialistă Armeană, figura tutelară a bunicii, părinți foarte ocupați, familii numeroase, lipsuri materiale, dar și binefacerile autogospodăririi, precum și școală, multă iubire, mult joc, multă fantezie, peripeții și pedepse primite de copii, învăluite în nostalgia și tonul ironic-afectuos al autoarei, în același timp, pentru cititorul din alte spații aflate în blocul comunist, inevitabile comparații. Scrise din perspectiva adultului, romanele conțin o serie de indicii pe care le înțelege doar cititorul de aceeași vârstă, ca niște zâmbete ascunse discret cu mâna, despre reacțiile copiilor la ciocnirea cu viața pe care o înțeleg în manieră proprie, câteodată sub forma unei sincerități pe care înaintarea în vârstă nu o mai permite.

Trebuie să mărturisesc de la început: aceasta nu este o cronică de carte, ci jurnalul unei lecturi. Am citit cele două cărți la momentul apariției fiecăreia, mai întâi împreună cu fiica mea, apoi le-am recitit singură, pentru mine, cu bucuria redescoperirii copilăriei. Fiind din aceeași generație cu autoarea – ca și cu scriitoare de la noi ale căror cărți au aceeași tematică – am avut interesul cititorului pasionat, al detectivului și, ar zice fiica mea, al arheologului, de a identifica elementele comune cu propria mea copilărie. Așa că, mai mult decât alte cărți, cele două volume ale lui Narine Abgarian au fost pentru mine prilejul unei călătorii interioare, revizitându-mi copilăria cu ochii adultului care sunt acum, precum și o întoarcere exploratoare în timp, pentru adolescenta de lângă mine.

Cu ce am rămas în urma lecturii? Cu imaginea unui orășel despre care știu că este spațiul de predilecție al universului ficțional al scriitoarei, cu peripețiile unor fetițe care descoperă lumea și au primele sclipiri de maturizare, întâmplări haioase care, de cele mai multe ori, atrag pedepsele celor mari, cu adulții care, printre greutățile vieții de atunci, au priceperea intuitivă de a trasa granițe sigure în jurul copilăriei, fără a o îngrădi, totuși, cu reflecțiile, nostalgia și tonul ironic-afectuos cu care autoarea se uită înapoi și cu care mă identific prea mult pentru ca aceasta să fie mai mult decât o impresie de lectură și cu o senzație de lumină și magie, mai ales în ultimul capitol al celui de-al doilea volum.

Am râs la poznele pe care le fac fetele, nu fără admirație pentru sinceritatea emoțiilor și a felului de a-și asuma consecințele și pedeapsa inevitabilă. Ne-am indignat când frustrările adulților au încercat să murdărească inocența unor sentimente. Ne-am amuzat și am povestit, cu inevitabile comparații, despre relațiile dintre soți, despre ce înseamnă, atunci și acum, să fii părinte, simțind, evident, că se creionează niște modele. Am împins discuțiile spre un pic de istorie și un pic de sociologie, pentru a construi în ochii cititoarei de lângă mine – deși nu la prima lectură de acest fel – contextul epocii, atât de neobișnuit pentru generația ei.

Am încercat să scriu despre aceste volume ca despre oricare alte cărți, din diferite unghiuri de abordare, dar, de fiecare dată, am simțit că le fac o mare nedreptate: nu se lasă disecate fără a pierde câte ceva din ceea ce conțin, din emoțiile pe care le transmit în timpul lecturii și, după mărturisirea scriitoarei, în timpul creării lor. De aceea, nu am să insist asupra descrierii sau a personajelor, lăsându-i fiecăruia bucuria descoperirii unor cărți cu adevărat speciale. Pentru că, în ciuda tuturor teoriilor, parafrazând celebrul enunț, există cărți de care nu te poți apropia decât cu sufletul.

„Au fost odată ca niciodată în orășelul nostru două familii – Abgarian și Șaț. Familia Abgarian se mândrea cu minunatul și neclintitul tătic Iura, cu devotata și frumoasa mamă Nadia și cu patru fiice de vârste și dimensiuni diferite – Narine, Karine, Gaiane și Sona (…). Tata Iura era medic, mama era profesoară de limba și literatura rusă la școală.

Familia Șaț se putea lăuda cu Ba.

Bineînțeles, în afară de Ba, familia Șaț mai cuprindea încă două persoane: nenea Mișa, fiul lui Ba, și Maniunea, fiica lui nenea Mișa și, respectiv, nepoata lui Ba. Dar familia se lăuda în primul rând cu Ba și abia după aceea cu ceilalți membri nu mai puțin frumoși. Nenea Mișa era inginer, iar Ba era mamă, bunică și casnică” (p. 8-9, vol.I).

„Smântâna era delicioasă – galbenă, fluidă, cu un strat gros de frișcă la gâtul ulciorului. (…) Mama tăia bucăți mari de roșii cărnoase, ardei gras, ardei capia și castraveți, turna smântână pe deasupra, presăra sare grunjoasă și verdeață peste ele și mâncam o salată de vară, înveleam brânză de casă din lapte de capră în pâine pita. Prieteni, cui, cui ar mai trebui să-i mulțumesc pentru aceste arome, mirosuri și amintiri divine? Cui am uitat să-i mulțumesc?” (p. 96, vol.I).

„Îmi voi aminti mereu de acel iunie și de cerul dens al nopții peste Adler, de străzile sale pline de viață, de zilele în care eram cu toții împreună și nimănui nu-i păsa dacă erai georgian sau rus, evreu, ucrainean sau armean și ni se părea că va fi mereu așa și că această prietenie nu se va sfârși niciodată” (p. 428, vol.I).

„Era o senzație de nedescris să stai pe un bolovan uriaș, încălzit de soarele de aprilie, și să admiri împrejurimile. Din toate părțile ne înconjurau munți cu creștetul sur, dedesubtul nostru se întindeau codri seculari, cerul strălucea ca o boltă de cristal, de-ți lua ochii. Mirosea pătrunzător a ierburi de primăvară, mai ales a cimbru sălbatic.

(…) Era cu totul neobișnuit – să discutăm lucruri de oameni mari, fără să ne luăm una de alta și să ne facem «bătute-n cap». Eu am fost atât de uimită de armonia dintre noi încât chiar m-am necăjit. «Probabil îmbătrânim», mi-am spus cu amărăciune” (p. 403-404, vol.II).

Acestea sunt doar câteva dintre citatele demne de a fi reținute din cele două volume, fiindcă, în realitate, tot conținutul, de la prima și până la ultima pagină, poartă marca talentului de povestitoare al autoarei, iar selecția se dovedește a fi o misiune imposibilă. Seria dedicată Maniunei se înscrie, desigur, într-o îndelungată și bogată tradiție literară, față de care nu aduce în plus decât, poate, epoca și spațiul geografic. Însă există astfel de cărți care găsesc și îmbină dozele potrivite de talent evocativ al povestitorului, duioșie, nostalgie, ironie, umor, personaje, timp și spațiu, într-un tot unitar ce persistă mult timp în memoria afectivă a cititorului norocos.

Maniunea de Narine Abgarian