Teme de reflecție

Am terminat anul 2025 cu volume de proză scurtă scrisă de autori români și l-am început pe acesta la fel, ceea ce mi se pare absolut grozav. În general, întoarcerea scriitorilor la proza scurtă este un exercițiu necesar și în egală măsură reconfortant, doar că nu întotdeauna reușește tuturor prozatorilor. Tehnic vorbind, este dificil să lucrezi pe spații mici, să esențializezi și totuși să-l ții prins pe cititor în narațiunea ta, să-l ții acolo interesat și curios, poate și intrigat, aci stă tot șpilul până la urmă; să te pricepi, să nu te pripești, dar nici să o lălăi cu textul doar de dragul scrisului.

Fete bune. Fete cuminți, apărut anul trecut, este primul volum de proză scurtă al Ramonei Boldizsar, cunoscută până acum ca poetă. Ramona este, de asemenea, gazda unui podcast literar, coordonatoarea unei colecții de poezie la Editura Cartex și amfitrioana unui club de lectură pe substack, unde scrie despre cărțile citite și, în general, despre unele dintre preferințele livrești. Ucenicia și-a făcut-o la atelierele de scriere creativă din cadrul Revistei de Povestiri.

Această ieșire la rampă, ca să zic așa, a Ramonei ca prozatoare este una reușită și curajoasă, în sensul că, după două cărți de poezie primite favorabil, lumea te așază pe dimensiunea aceasta și devine ușor circumspectă când o virezi, aparent brusc, spre altă direcție.

În cele aproximativ 37-38 de proze scurte și foarte scurte, Ramona Boldizsar surprinde, într-un stil aparent neutru, dar cu note ludice și ironice, ipostaze feminine diverse: mame, fiice, surori, prietene, colege, soții, amante, bunici; trecerea de la femeia blajină, ascultătoare, conformistă la cea revoltată, feministă, vădit nonconformistă se face aproape fără nicio tranziție evidentă. Titlul însuși are o notă (auto)ironică evidentă, trimițând la discriminarea de gen: într-o societate, respectiv într-o familie încă tradițională, fetele sunt crescute și educate să fie permanent „bune”, să fie „cuminți”, supuse, indiferent de situație, să nu iasă „din rând” dacă vor să fie acceptate. Nu fericite, ci acceptate.

Departe de mine gândul că Ramona a scris o proză cu accente explicit feministe; totuși, nota ironică este pronunțată, iar textele o susțin și o evidențiază pe tot parcursul volumului. Aci stă, cred eu, adevăratul curaj al prozatoarei, în atenția cu care fiecare dintre aceste texte decupează situații din realitatea cotidiană, un decupaj tăiat aproape chirurgical, în centrul căruia stă cel puțin o femeie în care ajungem să (ne) recunoaștem semenele de lângă noi, cu problemele, crizele, blocajele și aspirațiile lor, despre care adesea nu vorbesc, pe care le ascund de ochii celorlalți, ca și cum ar fi ceva impur, nepotrivit, de care ar trebui să te rușinezi.

Fiecare text se deschide brusc, fără niciun fel de pregătire prealabilă, imitând normalitatea și firescul din realitatea, din banalitatea ternă, în care nu se întâmplă, în fond, nimic ieșit din comun. Este lumea în care trăim, în care ne mișcăm zilnic, cu rutina ei, cu frecușurile, mulțumirile și nemulțumirile inerente. Ramona plimbă atent oglinda peste fiecare decupaj, surprinzând momentul în care, în viața unei femei, se produce elementul perturbator, cel care distorsionează normalitatea. Pe acest fundal, schițat în câteva enunțuri, prozatoarea surprinde fragilitatea relațiilor de familie, de cuplu, de prietenie, abordând inclusiv (sau mai ales!) aspecte încă resimțite drept incomode: sexualitatea, inclusiv cea incertă, reprimarea unor porniri instinctuale, dar adesea dominante în comportamentul zilnic al femeilor, aspirațiile secrete, revoltele subtile sau evidente etc.

Toate textele din volum sunt scrise la persoana întâi, din perspectiva subiectivă, asumată ca atare, a unei naratoare multiplicate în fiecare dintre aceste proze, care povestește, mai bine zis expune situații cotidiene diverse, într-un limbaj simplu, colocvial. Fiecare situație este prezentată ca atare, fără ca naratoarea-personaj să se menajeze sau să ne menajeze pe noi, cei care citim:

Concurența dintre surori: una preocupată excesiv de aspectul fizic, cealaltă mai plinuță, bucurându-se ostentativ de mâncare și de savorile vieții (Trasă prin șnur).
În tren, naratoarea citește, iar lângă ea se așază o tipă care arată impecabil, făcând-o să se simtă ca o găină jumulită, prin comparație; colac peste pupăză, o mai și asaltează cu întrebări incomode doar pentru că a văzut-o citind (Fix pix).
Două femei împart același bărbat fără să știe inițial una de cealaltă, apoi decid să-i dea tipului o lecție (Ca în filmele proaste).
Minerva, 35 de ani, lucrează într-o patiserie și are fantezii erotice cu un coleg de peste 50 de ani, căsătorit; amestecă brânza și își linge, cu ochii închiși, degetele (Pateuri cu brânză).
În Tipuri de intimități, naratoarea are o colegă de cameră pentru care simte ceva amestecat, difuz: dorință fizică și dragoste. Descrie amănunțit aceste sentimente, analizează comportamentul celeilalte, problemele cu bărbații, își tot psihanalizează stările trăite în preajma acesteia și lipsa de curaj în a forța lucrurile.

Destule dintre texte se opresc asupra complicatelor relații dintre mame și fiice, un subiect despre care nu este întotdeauna comod să faci vorbire. Fie că te enervează, când crești, ai deja 11 ani și mama continuă cu obstinație să-ți aleagă ea hainele, dar observi în același timp că ea, mama, își invidiază în secret sora necăsătorită, atentă la silueta ei (Dramele interne ale unei creșteri insuficiente), fie că te cerți cu mama preocupată mereu că mănânci nesănătos, te îndopi și de aci despărțirile din amor, ca fiică ajungi mereu într-un soi de război tacit, neconvențional, cu propria genitoare și cu tine însăți ulterior.

O altă situație tipică vieții de familie este aceea în care o mămică singură, ajutându-și băiețelul la teme, își reprimă cu greu nevoia de a-l brusca verbal și fizic, exasperată de lipsa lui de atenție, chinuită ulterior de gândul că nu este o mamă bună (Nu orice poveste are un titlu). Sau aceea în care nevoia de a vorbi mult, obsesiv, a propriei fiice, în special la telefon, o exasperează pe mamă, obosind-o încă de când fiica era mică și locuiau împreună. Ea simte că nicio altă mamă nu i-ar înțelege starea de exasperare, deoarece alte femei sunt complet neglijate de fiii sau fiicele lor (Așchia și trunchiul).

Nici copilăria dintâi nu este ferită de situații tensionate: într-un grup de trei fetițe prietene Deea – ironica, Raluca „o ciudățică, se îmbracă nașpa” – naratoarea, impulsionată de Andreea, dorind să intre în grațiile acesteia, o face „proastă” pe Raluca și o împinge. Pare un eveniment banal, dar el evidențiază un soi de cruzime latentă, ascunsă bine sub imaginea unei fetițe bune și cuminți, o fetiță care tânjește după atenție în grup, care deja disimulează și o face în mod conștient. (O fetiță bună și cuminte)

Un studiu de observație socială și caracterologică se dovedește textul O grămadă de opal, în care Arina, o tânără educatoare, trece în revistă o zi de lucru din viața ei: copii proveniți din familii de tot felul, mai înstărite sau mai sărace, mai preocupate sau nu de nevoile picilor în formare, greșeli de educație și de relaționare, răsfăț care compensează lipsa de timp a părintelui workaholic pentru propriul copil, copii triști, ignorați, tânjind zilnic după afecțiune.

Fiecare astfel de „pastiluță” descriptiv-narativă are în miezul ei o nedumerire, un sâmbure de revoltă, de regret, de reprimare, de durere sau o fărâmă de rușine, toate expuse în ciuda faptului că, în general, femeile sunt învățate să le ascundă și să conviețuiască astfel. Nu sunt drame majore, dar nici de ignorat.

Expuse în forma aleasă ingenios de Ramona Boldizsar, textele din acest volum se citesc mereu cu sentimentul că, în timp, cineva ți s-a substituit, ți-a aflat fricile, frânele, durerile, jubilațiile și că acel cineva este mai curajos decât tine, făcându-le vizibile în această formă scriptică. Nu este nicio rușine să fii vulnerabil, pare să fie mesajul acestei cărți.

Fete bune. Fete cuminți de Ramona Boldizsar