A fost coup de foudre. Știam că o să stăm la taclale (iertați-mi colocvialismul) cu mult înainte de a citi cartea. Și, cum altfel, pentru interviu ne-am văzut într-o zi de vineri, 13 ale lunii. La orele 13. O întâmplare foarte frumoasă, care s-a scris de la sine și pe care vă invit să o citiți ca și cum ați citi povestea Oharei. Căci despre ea, Ohara Donovetsky, este vorba în cele ce urmează.
Un nume foarte exotic pentru România de dinainte de 1989. Cât de multe probleme a creat posesoarei?
Foarte mari probleme, dacă vorbim de numele de dinainte de căsătorie.
Acela care era?
Scarlet. Deci, numele meu era Scarlet Ohara. Am crezut că ăsta a fost sensul întrebării, pentru că apare, cumva, și în carte. A fost promisiunea pe care am făcut-o părinților mei, de a duce, cumva, numele mai departe. Nu am putut după căsătorie să păstrez numele de familie, ar fi fost complet bulversant dacă luam și numele soțului și numele meu și el lua numele meu de familie, care, de fapt, este un prenume… Numele de Donovetsky mi-a adus un drum senin, nu m-a întrebat nimeni de ce mă cheamă așa.
Da, că Donovetsky face casă bună cu Ohara.
Și Ohara este un nume de familie. Profesoara de engleză din liceu îmi spunea: „Scarlet Ohara, eleva care are două nume de familie”. De ce m-a chemat Scarlet nu știu, am încercat să aflu. Eu mă gândesc că a fost o greșeală, din Scarlat. Toți au fost, atât cât am putut să mă întorc [cu cercetarea arborelui genealogic înapoi], au fost Scarlat, pronunțat Scarlet, inclusiv străbunicii.
Eu am avut o colegă directoare de școală, una dintre primele mele directoare, Scarlet o chema.
Ai mei spuneau că toți Scarleții sunt conectați între ei, mai ales dacă se făceau conexiuni cu zona Brăilei. Deci ar trebuit să fim rude [afirmația Oharei nu e hazardantă deloc, întrucât directoarea de care am pomenit locuiește și astăzi în Galați, deci foarte aproape de Brăila]. Mama, la momentul nașterii, a avut inspirația să-mi spună și Ohara pentru că era în vogă Pe aripile vântului și când ea se prezenta, de fiecare dată i se spunea – A, Scarlet O´Hara, și mama spunea: „Nu, nu mă cheamă așa!”.
Bineînțeles că am întrebat-o în adolescență, cu bravada de atunci, cum de mi-ai făcut așa deserviciu, și a zis: „Ai fi fost condamnată la numele ăsta, toată lumea ți-ar fi zis așa.” Atât de în vogă a fost! Însă acum nu mai e așa de cunoscut Pe aripile vântului și lumea nu mai reacționează când aude numele. Dar atunci am avut de tras; la Olimpiada Națională de Limba Română, când Zoe Dumitrescu-Bușulenga mi-a zis cum de îmi permit să semnez cu pseudonimul și mi-am pus țărnă în cap și am spus „Asta sunt!” și a zâmbit; în facultate, bineînțeles, la Eugen Negrici, Nicolae Manolescu ș.a.; Cărtărescu nu a avut nicio reacție, așa, decent cum e, nu m-a întrebat nimic. În seminarii se făcea prezența, erau toate numele și când ajungeau la mine auzeai: „Nu e Scarlet, e doar Rett Buttler”. Însă în ciuda acestui fapt, am râs, nu m-am supărat, am luat-o cum am luat-o.
Cunosc persoane care știu că s-au dus și și-au schimbat numele. Eu am avut o colegă de liceu pe care o chema Cotinica, de la Constanța, pentru că așa fusese alintată nașa în familie și aceasta a considerat că trebuie să-i spună și ei Cotinica. Toate bancurile pământului s-au legat de numele ei. Până într-acolo s-a enervat, încât și-a schimbat numele.
Ce să-mi fi schimbat? Că Scarlet era numele de familie, ar fi trebuit să-mi neg rădăcinile, sau ce să fac? Oricum, în Casting pentru ursitoare, cumva, mă întorc și la ele. M-am gândit vreo 10 minute când m-am căsătorit dacă să-l păstrez, dar am explicat de ce n-am putut să-i fac soțului meu așa ceva, să-și ia și el numele meu de familie. Numele Donovetsky are o istorie frumoasă în spate și am avut motive să-l accept și așa am încurcat sângele, al lui cu al meu, pentru Daria noastră. Dar mi-am promis că păstrez Scarlet ori de câte ori public, ca o formă de respect pentru ai mei. Fiecare a avut de suferit, într-un fel sau altul, pentru numele ăsta pe care l-am avut, iar, pe de altă parte, într-un fel sau altul, nimeni n-a uitat când vreunul dintre noi a făcut cunoștință cu cineva.
Numele ne cam imprimă destinul…
Știu și eu asta, dar…
Profesoară și, acum, scriitoare. După cum e scris romanul, am impresia că întâi a fost scriitoarea. Am dreptate?
Da, așa este, am scris dintotdeauna, de la primele cenacluri din școala primară, gimnazială, pentru că îmi amintesc că aveam caiete de compuneri și caiete de creații și jurnal. Țin minte că primele personaje feminine erau Lia și Lea. Scriam despre case vechi, mătuși, și acum îmi dau seama că de fapt acolo e începutul. Întotdeauna am fost într-un cenaclu. Că era la Casa pionerilor, că era în școală, că făceam la mine acasă (în timpul liceului) sau în camera de cămin, că era Cenaclul de luni la facultate și tot așa. De scris am scris tot timpul, însă nu cu aceeași intensitate și cu aceeași frecvență.
Și ca stil?
Cred că dintotdeauna am fost pentru sensibilități feminine, pentru trăiri pe care le-am simțit ca particulare unei stări de graniță, dar feminine de fiecare dată. O carte atipică este cea care s-a numit, cândva, Balalaica Dream dar care a apărut ca Învățăturile Oharei către elevii săi și care este o carte… postmodernă: m-am jucat cu toate personajele din literatura din liceu cărora le-am continuat un destin..
Este una dintre cele mai frumoase căi prin care putem să apropiem elevii de lecturi.
De aceea am și denumit-o așa. Din păcate a avut un tiraj foarte mic.
Se poate reedita!
Sper din tot sufletul, e o carte la care eu râd!
Asta e foarte bine, asta ar trebui să facem când o citim: să râdem!
Și adolescenții mei care au reușit să o citească, au ajuns la ea și și-au dorit s-o citească au fost plăcut impresionați. Mă gândesc că e aceea e, cumva, altfel decât toate celelalte pe care le-am încercat. Din păcate, cât timp am fost profesoară cu arme și bagaje, cu o normă foarte amplă și cu tot ce înseamnă viața de profesor, nu am pus pe hârtie decât idei, stări, titluri.
Da, e o meserie care te consumă!
În speranța că voi avea, voi ajunge în vacanță, voi ajunge într-un moment în care le voi putea. Scriu în cap. Știu începutul, știu sfârșitul, știu titlul și, când am timp scriu foarte mult o dată.
Vorbim aici de niște ritualuri. Pentru că știu că, într-adevăr, sunt scriitori care (cum e Cărtărescu, de exemplu) scriu constant, în fiecare zi, indiferent de ce stare au și aproape că se obligă să scrie; alții nu scriu decât sub imperiul impulsului. Da, uite, asta e o chestie interesantă, să scrii în cap și să ai curajul să crezi că o dată și o dată o să le și pui pe hârtie.
Și acum scriu în cap, adică adun, adun, adun, ceva mă nemulțumește, trebuie să simt că a ieșit personajul….
Înseamnă că ai discursivitate…
De ce spun că scriu în cap? Pentru că scriu doar ce văd, se traduce prin „asta e acolo, asta o să fie așezată în segmentul acela”, deși, în tot acest timp vorbesc cu oamenii…
Asta e o sinestezie.
…și văd lucruri în viața de zi cu zi, eu sunt înăuntrul cărții mele, când ea se pune pe hârtie. Perioada în care s-a așezat: am văzut începutul și sfârșitul și atunci pot scrie mult dintr-odată. Este o formulă foarte consumatoare de energii. Felul ăsta în care scriu (în salturi) seamănă cu o plantă, se numește trandafir de Ierihon. Este o creangă uscată, ca o frunză de brad, care stă uscată așa zeci de ani. O poți lua și o poți pune într-un bol cu apă și ea se desface și înverzește. Pentru că m-am gândit că atât strâng ideile și le chircesc acolo, în mine, până în momentul când pot să le desfac și să înfrunzească și când iarăși nu pot să scriu pentru că mă consumă viața de zi cu zi, iarăși stau și adun în mine…
Asta mă duce cu gândul la arhetipul lui Jung, pentru că am impresia că generațiile anterioare [cele care alcătuiesc arborele tău genealogic]au adunat, au adunat și tu ai venit să scoți la suprafață ceea ce au adunat ei.
E foarte posibil. Tata scria, mama era un povestaș extraordinar, nu punea pe hârtie că nu avea timp; bunica povestea, avea un soi de modalitate alegorică de a-ți da sfaturi sau de a povesti. M-am gândit și eu că în spate trebuie să fi fost multe generații de povestași, pentru că nu știu, în afară de tata, să fi scris cineva. Însă toată lumea povestea cu un mare respect pentru poveste, pentru miza poveștii; deci, nu întâmplări de zi cu zi, deși și ele se povesteau, cât întâmplări cu miză și cu legendă.
[Da, ăsta e farmecul unor timpuri apuse, din păcate. Mie mi-e dor de oamenii aceia, pentru că și eu am avut parte de astfel de oameni în copilărie. El era neamț și ea era unguroaică, refugiați în Galați din cauza războiului, oameni care aveau un respect teribil pentru poveste și recreau o întreagă lume care era clar că era undeva acolo, conservată foarte bine în memoria lor afectivă. Dar o recreau cu atâta pasiune, încât chiar făceai parte din ea. Am mai regăsit parte din această atmosferă la profesorul de limba română din ultimii doi ani de liceu, cel care avea o cameră întreagă dedicată bibliotecii. Am găsit acolo un scrin cumpărat dintr-un anticariat, două scaune de epocă, cam din perioada lui Cuza; amenajase special o parte din cameră pentru lectură și pentru povești. Am rămas cu imaginea acelei camere și cred că o caut mereu, în fiecare nouă casă în care intru. – n.m.]
Sursa foto: arhiva personală Ohara Donovetsky
În titlu găsim alăturate două cuvinte pe care, în mod normal, nu le-am pune în același context: casting (un cuvânt relativ nou pentru limba română) și ursitoare (un cuvânt vechi, care te trimite la tradiții). A fost prima alegere?
Să zic scurt? Inițial, titlul a fost numele unui personaj, știam că-i titlu de lucru; după aceea, înainte de finalul romanului am știut că se va numi Halatul de mătase moire pentru că mă jucam cu eufonia termenilor. Dar doamna Mădălina Ghiu (pe care o respect și care a citit cartea în trei zile) a spus că titlul este interesant, dar e greu pentru mulți dintre cititori. Așa că ne-am gândit la un alt titlu și atunci am spus Clubul vrăjitoarelor. Mi-am dat seama că ar fi putut să fie o ancoră pentru public, dar că deplasează cumva centrul de atenție. Dar, în același timp, am simțit intenția doamnei, cunoscător și un fin cititor, de a o scoate înspre modernitate, pentru că ea (cartea) conține asta, o luptă între vechi și nou. Și știu că în acel moment m-am așezat (întotdeauna mi-am propus să-i răspund foarte repede, pentru că mi s-a părut că tot așa a răspuns și dumneaei la ce scriam eu) și în foarte puține minute a venit această combinație între casting și ursitoare. Și m-am bucurat, am zis tare, iar soțul meu, care-i cel mai acerb, aprig cititor, a spus: „Vai, ce interesant!” și am simțit că acesta-i va fi numele.
Și eu când am auzit prima oară Casting pentru ursitoare mi-am spus: cartea trebuie să fie interesantă, clar. Oricum, aproape nimeni nu mai vorbește astăzi despre ursitoare în România la modul adevărat…
Mi-e limpede că primul semn, dacă vrei un semn bun, o nașă de ursitoare, ursitoarea ursitoarelor, a fost cel de la dna Mădălina Ghiu, pentru că este limpede că a simțit, a fost ca o ședință de brainstorming la distanță.
La căpătâiul tău, la naștere, ce crezi că ți-au hărăzit ursitoarele? Sau care dintre darurile pe care le-au adus crezi că ți-a fost cel mai de folos?
Nu m-am gândit la asta! Dar cred că respectul pentru cuvânt. Mă fascinează. Dacă aș fi trăit în altă țară, aș fi făcut științe cognitive, încă n-am părăsit ideea de a vedea legătura între cum percepem realitatea și cum se oglindește ea în structura morfologică și, bineînțeles, în cea lexicală. De aceea am și făcut un doctorat în limbă, însă respectul pentru și fascinația față de cuvânt cred că mi-au fost date. Mi-a povestit mama că în copilărie întrebam despre cuvinte, încercam etimologii, probabil că toți copiii fac așa, numai că eu numai asta îmi amintesc; și am scris de foarte devreme, m-am jucat de-a scrisul, m-am jucat de-a învățătoarea, profesoara și de-a actorul. Deci, indiferent ce făceam, am inventat limbi sau cuvinte, cred că asta a fost darul, respectul pentru cuvânt!
Și să înțeleg, că el, cuvântul te-a apropiat și de oameni!
Da, și cred în continuare că am fi mai buni unii cu alții dacă ne-am vorbi mai mult și mai calm și dacă am vorbi numai cuvinte bune.
Da, cuvântul are o forță a lui de care nu suntem conștienți.
Să ne tăcem agresivitățile, să râdem când se râde, chiar dacă nu știm motivul. Să nu folosim cuvântul în bășcălie. Am impresia că în absența cuvântului nu existăm, deși îmi dau seama că eu supraîncarc cu semnificație și supraevaluez cuvântul, pentru că văd în jur că, atunci când vorbesc despre asta, sunt ascultată, dar nu-mi iese nimeni în întâmpinare; deși oamenii în jurul meu vorbesc și dezbat, nu-i un subiect care să intereseze.
Sursa foto: arhiva personală Ohara Donovetsky
Revenind la poveste și la povestaș, oamenii aceia, într-adevăr, aveau un cult al cuvântului și cred că erau mai conștienți de puterea cuvântului decât suntem noi astăzi. Astăzi avem o mulțime de limbaje pe care le punem în circulație și cu care ne-am îngreunat comunicarea – să fim serioși, chiar ne-am îngreunat-o – și am îngropat cuvântul.
Da, și-l folosim uneori și fără răbdarea de a-i ști semnificația; îl mai folosim și ca armă în loc să-l folosim ca mijloc.
Sunt trei personaje feminine protagonistele romanului, trei femei care devin, rând pe rând, centrul atenției. Cu nume atipice. Cu istorii personale la fel de atipice. Un amestec de tradițional și exotic, un amestec de lumi culturale mai rar întâlnit. Cum au ajuns ele personajele Castingului? Care-a venit, dintre cele trei, ultimul în atenție sau, mă rog, în poveste?
Prin forța lucrurilor, cineva a fost scris primul și cineva a venit ultimul, da, nu pot să scriu cu două mâini sau nu am trei mâini, dar ele au fost toate trei de la început. Prima scrisă a fost, de fapt, Mira, când încă nu știam finalul a ceea ce urmează să scriu; știam că scriu, că a înflorit trandafirul de Ierihon, ca să zic așa, că a înverzit; dar când am început să scriu romanul a fost. Haia.
Ăsta e un nume care are o rezonanță mai apropiată de numele tău, de Ohara.
Nu m-am gândit. Dar ele au fost toate trei, numai că n-am putut să le scriu pe toate trei o dată.
Sursa foto: arhiva personală Ohara Donovetsky
Tu întotdeauna dai de la început nume personajelor?
Da, și trebuie să văd personajul, să-l văd fizic, cu tot cu ochi, cu păr; mă rog, un abur, știi, n-am toate trăsăturile, însă trebuie să-l știu pe dinăuntru; trebuie să știu, sună foarte straniu, ce crede, în ce crede.
Deci, tu întâi ai personajul și după aceea îi creezi povestea.
Am ideea întâi, miza cărții, mesajul, cum le spuneam la școală adolescenților mei, nu neapărat tema, ci ideea sau mai multele idei. Și apoi da, am personajele, personajul și ca să știu că m-apuc să-l scriu (pentru că nu mă apuc, asta spuneam cu scriitura în cap), trebuie să știu cum arată, dar înainte de cum arată, trebuie să știu în ce crede.
Tu, practic, le-ai purtat pe cele trei cu tine prin lume mult timp, le-ai încărcat cu istorie și abia după aceea le-ai dat povestea.
Da, da, așa este. Și de aceea am și putut să scriu așa de repede. Mulțumesc!
Înseamnă că o să vină repede următoarea carte!
Am și început-o, am vreo 112 pagini deja.
Acțiune antrenantă, ritmul nu trenează aproape deloc, a fost o trăsătură la care ai lucrat atent sau așa a ieșit?
Mi-am dorit foarte mult (și-mi doresc în continuare) să scriu într-un ritm care să nu plictisească,
Da, e un ritm care ține de policier.
Da, sunt o mare cititoare. Citesc cu drag și cu respect față de inteligența autorului cărți în care sunt provocată tot timpul, cărți pentru care vreau să cred că sunt un cititor pe măsura inteligenței autorului. Îmi plac provocările astea. Mă îndurerează descrierile care nu duc nicăieri…
Sadoveanu…
Îl iubesc pe Sadoveanu; după îndelungi tratative l-am înțeles, m-am întors și am văzut că descrierea are o miză. Dar mă îndurerează descrieri care nu duc nicăieri (nu e cazul lui Sdaoveanu). E ca o imagine din film când cineva merge cu mașina spre nicăieri. Am vorbit cu adolescenții mei la un moment dat despre asta și mi-au spus: „Doamna, ne mai odihnim puțin!” (știam cu toții că râdem și că luăm în balon astfel de subterfugii inutile). La fel, m-am gândit la adolescenții care nu au timp și care se uită la început, la sfârșit sau doar la cuprins. Mi se întâmplă să mă plictisesc uitându-mă la un film sau citind o carte, căutând de fiecare dată motivul pentru care mi se transmite acea informație. Vreau să fiu tot timpul atentă, vreau să știu că duce undeva. În plus, de la profesorii minunați de limbă, lingvistică și filologie pe care i-am avut, am învățat respectul pentru cuvântul potrivit la locul potrivit. Niciunul în plus, niciunul în minus. Profesorul meu de doctorat, domnul Nicolae Saramandu, mă corecta la cuvânt. Înlocuia un cuvânt cu alt cuvânt, spre disperarea mea inițială, cuvinte care mie mi se păreau sinonime. Ei, nu, am stat să mă gândesc, am încercat să văd motivul pentru care e așa și nu altminteri și am înțeles până la urmă. Sau admirația mea pentru Eminescu care nu termină niciodată; nu este un poet pe care să-l citesc cu ușurință și despre care să știu să vorbesc, dar pentru felul în care scria și pentru exigența pe care o avea și pentru faptul că niciodată nu era mulțumit de varianta aceea, cum să nu mă impresioneze? Sau Caragiale, în casa căruia nu se mișca nimeni când el căuta un cuvânt.
Sursa foto: arhiva personală Ohara Donovetsky
Cred că ar fi oameni care (dacă ar fi cârcotași și, bănuiesc că găsim din ăștia tot timpul!) ar reproșa unui astfel de ritm faptul că ei nu pot să mai dea atenție la detalii. Și Casting pentru ursitoare este construită din detalii. Ăsta e un paradox.
Nu m-am gândit. M-am gândit că un cititor trebuie să fie atent tot timpul. Pentru că mie nu mi se întâmplă să nu fiu atentă, sau dacă mi se întâmplă, mă duc înapoi.
Cartea asta are rolul de a te duce în starea aceea de trezie. Pentru că ritmul e cel care te ține acolo și-ți dă voie să fii atent.
Din respect pentru cititor. Să nu-i produc nimic care să-l adoarmă, să nu fie ceva de genul imaginii cu mașina care merge spre nicăieri din filme. S-ar putea să se piardă detalii pe drum. Eu am zis că-i o carte care se citește foarte repede, am înțeles că au fost foarte mulți cititori care așa au citit. Fiica mea, însă, mi-a spus: „Au citit-o [ei, cititorii], dar asta nu înseamnă că s-a citit ușor.” Și trebuie să-i dau dreptate. Și tot ea mi-a spus. „Tocmai pentru că ai pus în fiecare cuvânt informație, eu nu-mi dau voie să nu fiu atentă la ceea ce simt c-ai făcut pentru mine.”
Pe de altă parte, un alt cititor cam de aceeași vârstă cu Daria [fiica Oharei], a spus că: „Pentru că m-ați obișnuit cu ritmul ăsta, în momentul în care Mira citește scrisoarea de la Grita și simte nevoia să se întoarcă să citească și eu cu ea citesc, asta m-a decepționat un pic, pentru că eu am fost foarte atent de la început și când mi-ați mai spus o dată nu mi-a plăcut că nu mi-ați dat o informație în plus. Pentru că așa făceați și la clasă, eu am știut că, din momentul în care îmi dați informația trebuie să fiu atent și când mi-ați mai dat-o o dată mi-am zis de ce n-ați avut încredere c-am fost atent de la început. De ce nu mi-ați mai dat o altă informație?” Și-am zis: cum aș fi putut să-ți dau altă informație, pentru că asta ar fi însemnat că te-am păcălit, ți-am dat tot de prima dată. Iar el mi-a răspuns: „Da, mi-ați fi sugerat faptul că noi nu citim atent un text prima dată. Dar nu era corect pentru că nu era informația.”
Și-a găsit cititorii ei, ceea ce e bine.
Nu m-am trezit încă, nu-mi dau seama. De la mine așa s-ar vedea, însă nu am control. Când sunt semnale atât de multe și neavând cu ce să compar…. Apoi, ea are drumul ei nu cred că trebuie s-o contorizez. Din momentul în care i-am dat drumul în lume, nu-mi mai aparține, nu pot să mă întorc să explic, nu pot s-o controlez, o las pe drumul ei.
Asta-i atitudinea sănătoasă pe care trebuie s-o aibă orice mamă față de copilul ei. Și pe care foarte puțini o înțeleg; copilul are viața lui încă dinainte de a se naște și noi, de fapt, trebuie doar să-i construim calea, să-l ajutăm să ia forma unei personalități oarecare; din cauza asta eu nu prea înțeleg oamenii posesivi și lipicioși.
Fac un deserviciu copilului.
Cât de mult din istoria ta personală regăsim în acest roman? Este una dintre cele trei ursitoare sosia Oharei?
Nu pot să scriu decât dacă starea care însoțește personajul (sau pentru care personajul la un moment dat face ceva) îmi este familiară, cunoscută.
Matei Florian mi-a zis la un moment dat în interviul pe care i l-am luat: „M-au tot întrebat oamenii dacă îmi iubesc personajele.” Și el a zis că e imposibil să nu mi le iubesc, inclusiv pe cele negative.
Dacă nu-l iubești, înseamnă că nu ți-a reușit, dar în fine, nu înseamnă că am dreptate, așa cred eu. Așadar, nu pot să scriu decât dacă acea, nu spun experiență, nu spun întâmplare, spun stare sau părere pe care o emite personajul sau descrierea pe care o face sau, mă rog, prin vocea naratorială, până la urmă, ajunge să se întâmple. Dacă nu e trecută prin filtrul ăsta, nu o pot face credibilă; simt cititorul din mine în momentul în care vine să vadă ce a produs autorul din mine prin personaj sau prin narator; dacă nu e convins, se întreabă de ce nu, își întreabă autorul ce a lipsit.
În copilăria devenirii mele ca scriitor cred că mi s-a întâmplat să preiau experiențe, stări care nu erau trăite autentic și, probabil că am simțit că nu aceea este vocea, mai ales când cel care a citit nu s-a lăsat impresionat, cred că simt c-am avut astfel de experiențe. Dar de multă vreme nu mai scriu decât dacă ceea ce ajunge să fie pus pe hârtie a trecut într-un fel sau altul prin ce gândesc sau prin ce am simțit sau ce m-a influențat. Pentru că am simțit că dacă nu fac așa și dacă emoția nu este autentică, nu ajunge la cititor. Și în definitiv, primul cititor sunt eu. Dacă pe mine nu mă convinge, înseamnă că nu e. Deci, peste tot unde ajung să pun un cuvânt pe hârtie, vreau să fie trecut prin ceva care să fie validat de o trăire.
Sursa foto: arhiva personală Ohara Donovetsky
Bănuiesc că ar fi oameni care ar cere o obiectivare, să zicem, din partea scriitorului ca autor, dar mie mi se pare o cruzime.
Când scriu, ceva din mine este acolo, dar când e personajul Mira e într-un fel, când e personajul Haia, e într-un fel; este lumea aceea care se construiește în capul meu și pentru care eu doar mă străduiesc să ofer demonstrații logice și validante. Dar asta nu înseamnă că sunt eu, de fapt.
Da, asta e o greșeală frecventă.
Este o mare greșeală. Sunt primele lucruri pe care trebuie să le învățăm: că nu există acolo niciun fel de identitate. Firește că pot fi niște lumi care se intersectează, pot fi niște experiențe care se metamorfozează, sunt multe explicații. Eu încerc de fiecare dată ca personajele să fie foarte distincte, să aibă vocile și să fie coerente cu ele însele, fiecare personaj să fie în logica pe care el o construiește. La fel, vocea naratorială, relația cu autorul e foarte complicată, cred că nici eu nu știu foarte bine.
[Da, coerența e o caracteristică a romanului, pentru că, într-adevăr, toate cele trei personaje sunt foarte coerente cu povestea și ele însele cu trăsăturile lor. Într-adevăr, e o problemă în ziua de astăzi: foarte multă lume scrie foarte repede, expediază personajele din punctul ăsta de vedere și nu e tocmai bine. Și văd asta ca pe unul dintre avantajele cărții.]
Dacă ar fi să fie un triptic, care a fi acțiunea celui de-al doilea roman și pe care dintre cele trei ursitoare le-ai păstra?
Pe toate trei, deoarece când am început romanul, într-o istorie anterioară, două dintre ele se cunosc mai demult, una este nou-venită în cercul prieteniei; dar și cea de-a treia are o istorie pe care încerc să mi-o aduc aminte, să o compun la fel de coerent, sau cât de coerent pot. Dar cochetez și cu ideea ca una dintre ele să fie personaj în continuare, după această experiență din Casting pentru ursitoare, pentru că pe una dintre ele o urmăresc. Dar există și posibilitatea să apară un alt personaj. Ideea a plecat de la un personaj feminin complet lipsit de afectivitate. Și care mimează patternul, tiparul relațiilor afective.
Pe cât de interesant, pe atât de greu de construit. Pentru că, în general lumea, și nu cred că e doar vina lumii, ci chiar așa este, femininul e prin definiție afectiv.
Da, însă de fiecare dată încerc să îmi explic comportamentele, atitudinile pentru oamenii pe care îi întâlnesc și pe care, pentru mine, întâi pentru mine, cu istorii care să fi fost cumva legate de trecutul lor, cumva să am o perspectivă psihologică. Am senzația că dacă ne știm trecutul, dacă fiecare dintre noi este atent la ce i s-a întâmplat, la care au fost experiențele care l-au marcat și și le asumă și și le înțeleg, cred că ar fi mult mai puține deraieri de la realitate.
Da, și femeile sunt predispuse la asta, mai mult decât bărbații.
Foarte complicat. Poate că nu degeaba am făcut pedagogie, nu degeaba am fost profesor, pe mine m-a interesat să fiu o variantă mai bună a noastră, de fiecare dată. Or, asta începe de când suntem copii. Trebuie de fiecare dată să fim atenți ce avem de spus copilului pe care îl aducem pe lume și pe care cred că fiecare dintre noi, cel puțin ambele în mod cert, își doresc să le ofere o variantă îmbunătățită și a lor, a mamelor, dar și pentru copilul lor, o variantă educațională corectă.
Eu plec de la prezumția că oamenii sănătoși asta trebuie să-și dorească pentru copiii lor. Că sunt și abateri de la normă, asta-i cu totul altă treabă, dar eu nu pot să cred că există un părinte care să nu-și dorească mai binele pentru copilul lui. Că nu știu cum să facă mai binele ăla posibil pentru copilul lor, acolo e cu totul altă treabă.
Pe mine m-a fascinat întotdeauna cum o femeie, care nu primește manual de instrucțiuni pentru nimic, trebuie să învețe dintr-o dată să fie soție (asta înseamnă să țină o casă) și apoi să fie mamă, tot fără manual de instrucțiuni. Te trezești în viață cu toate astea, pe care le faci, nu stai un pic să te gândești, să dai un examen. N-avem cum să învățăm din greșeală, din încercare și eroare.
Sursa foto: arhiva personală Ohara Donovetsky
De ce roman și nu poezie sau eseu?
Eseu scriu, încerc pe blog, încerc, pentru că nu vreau să fiu orgoliu nemăsurat. Încerc să scriu la Dilema veche cât mă pricep eu de bine și bucuria este că apar încercările mele. Citesc poezie, nu rar, dar foarte selectiv. Citesc, în general, poezie în limba germană, nu știu de ce. Am senzația că Rilke și Trakl întotdeauna vor fi preferații mei. Citesc mult Șerban Foarță. Sunt un învățăcel în ale cititului de poezie de când mă știu. Adică nu reușesc să stăpânesc tehnici; ca profesoară am vorbit de fiecare dată, încercând întrebări și construind puncte de plecare. Lumea poeziei este fascinantă, însă nu cred că înțeleg, că pot, că m-aș putea hazarda să și scriu. Și atunci, din respect pentru specialiști, pentru acei care au trăiri autentice pentru poezie sau cum spun ei că le au, nu mă apropii. Cred că nu sunt, pentru că dacă aș fi, s-ar fi scris singure poeziile, versurile ș.a.m.d.
Povestire nu am scris pentru că – deși este foarte greu, poate că este mai greu decât să scrii un roman sau o nuvelă -, am senzația că valul de imagini și de trăiri pe care le am nu intră în întregime într-o povestire; simt că, cel puțin deocamdată, nu-și face loc în felul meu de expresivitate. Încercări de roman am scris dintotdeauna. Am senzația că respirația este mai amplă și văd începutul și sfârșitul și atunci înăuntru, în capul meu este o lume foarte complicată. Nu cred că voi avea vreodată o respirație atât de amplă încât să scriu un ciclu. Poate și pentru că sunt un cititor de romane. Și de istorie literară, dar eu consider că și istoria literară e un roman! Și atunci, pentru că sunt un cititor de roman și m-am refugiat în romane, mi s-a părut că aș putea să încerc să scriu tot roman.
Răzbate printre rânduri grija pentru cititor, atenția la detalii și cultura generală solidă, numărul impresionant de lecturi personale. Care dintre cele trei ingrediente nu ar trebui să lipsească, sub nicio formă, oricărui aspirant la statutul de scriitor?
Asta este o întrebare a profesorului din Nona și da, dacă am fi la clasă am avea un răspuns care ar ieși de la adultul din noi către adolescentul căruia îi vorbim. Dar, de pe poziția de pe care răspund acum, îmi e puțin mai dificil, pentru că eu acum vorbesc din poziția unuia care a încercat să scrie o carte și care, înainte de toate, a avut respectul pentru cititor. Când citesc mă bucură ceea ce simt (întâi de toate) că este inteligența autorului care mă provoacă și atunci, pentru că asta mi-a plăcut să văd, cred că ăsta a fost primul ingredient, prima condiție la care am fost atentă. Dacă mă disociez un pic de omul care a scris o carte și încearcă să vorbească așa, în eter, ca la clasă, despre cum ar trebui să fie, care ar fi condițiile care să valideze un scriitor, da, o să spun ca la clasă, trebuie să fie un cititor.
Sursa foto: arhiva personală Ohara Donovetsky
Să știi că nouă ni se pare un truism expresia asta, dar nu e. Sunt din ce în ce mai mulți oameni care cred că pot să scrie fără să aibă în spate lecturi multe și importante.
Cum ai spus la început și cum am recunoscut: e loc pentru toată lumea sub soare. Dacă Mircea Eliade scrie în același timp cu Papini „Un om sfârșit”, cum înțeleg că s-a întâmplat, ei, bine, acestea sunt coincidențe pe care nu le putem ignora, dar nici repeta. Altfel, însă, nu am putea să scriem, adică eu aș vrea ca cel care se apucă să scrie ceva să aibă intenția măcar de a scrie pentru a arăta o lume particulară, într-un fel inedit. Firește că de când suntem pe lume și de când scriem se mai intersectează zonele, mai sunt experiențe care se transmit de către doi autori. Firește, nu cu aceleași cuvinte, dar poate s-au gândit la jumătate de om pe jumătate de iepure șchiop pentru că amândoi sunt români, sunt plecați în lume și personajul ăsta fascinează. Astfel de coincidențe să zicem că pot apărea. Dar altfel, cum să vrei să scrii ceva fără să vrei să știi ce s-a scris până la tine? În știință nu poți să mergi înainte dacă nu știi ce s-a făcut până la tine. În literatură de ce ar fi altfel?
Plus că e vorba de un simț al ridicolului pe care trebuie să-l aibă orice scriitor. Eu chiar pledez pentru simțul ăsta al ridicolului pentru că, pur și simplu, îți dă măsura în ceea ce faci. Hai să ne oprim un pic din nevoia asta de a ne afirma ego-ul cu orice preț și să vedem că nu suntem nici primii și nici ultimii pe calea asta și că ar trebui să învățăm.
În plus, cu cât citești mai mult, cu atât ți se deschid ție mai multe posibilități de interpretare. Eu îi spun al treilea ochi. Și cred că este și un respect pentru ce-i în spate, că nu putem să ne uităm înainte dacă nu știm ce este în spate. Dar eu cred că noi nu ne putem coagula, apropo de ce ni se întâmplă, nu știm ce ni s-a întâmplat, ce pericole sunt…
Știu, aici e o altă discuție și pe asta cred că o să vreau eu odată, o dezbatere, apropo de ce le refuzăm copiilor noștri, șansa la rădăcini. Pentru că noi le-am dat libertate, fără niciun pic de constrângere și, de fapt, noi îi distrugem.
Eu îmi amintesc de ce se întâmpla când le vorbeam elevilor mei despre Ion Ioanid și despre Lena Constante: se lăsa o tăcere de o tăiam cu cuțitul. Ei așteaptă să le dăm. Nu neagă, ci așteaptă să le povestim.
