ALTERITATE

Philip Roth nu este deloc un scriitor confortabil. Textele sale îţi pot smulge strigăte de admiraţie sau, dimpotrivă, de enervare şi revoltă. Roth are darul acesta de a-şi ispiti şi provoca, în acelaşi timp, cititorul. Ca şi cum i-ar arăta o prăjitură apetisantă şi i-ar spune, cu arătătorul ridicat:

„Hei, nu ştiu dacă eşti pregătit pentru asta, dar poţi încerca! Te asigur că merită efortul…”

Destui dintre voi aţi citit, probabil, cărţi precum „Complexul lui Portnoy”, „Animal pe moarte”, „Pata umană”, „Pastorala americană”, „La revedere, Columbus” sau „Complotul împotriva Americii”, aşadar cunoaşteţi atât temele favorite ale scriitorului american, cât şi marca stilistică a textelor sale. Este adorat şi detestat, nominalizat la diverse premii şi distincţii, multipremiat, aflat pe lista scurtă la Nobel, s-au făcut pariuri pe tema aceasta. Poate fi copleşitor. Poate fi provocator. Poate fi prea mult câteodată. Philip Roth şi-a cam scris cărţile, s-o recunoaştem. De la un punct încolo, a devenit inevitabil redundant. A recunoscut-o el însuşi când a hotărât să se retragă. Nu te poţi scrie la infinit, nu poţi deveni o copie a propriei tale identităţi artistice.

În 1986, Philip Roth publica romanul The Counterlife, tradus recent la noi în limba română sub titlul Contraviaţa (Ed. Polirom, 2017, serie de autor, traducere şi note de Alexandra Coliban). Cinci capitole şi 398 de pagini care se citesc, să recunoaştem, cu intermitenţe. Pe Roth nu-l citeşti niciodată pe nerăsuflate şi, mai ales, pe nemestecate. La el, niciodată nu poţi urmări doar „povestea”. Se deschid trape-surpriză şi trebuie să te pregăteşti pentru ele din timp, ca să nu cazi pur şi simplu în gol, fără plasă de siguranţă. Roth nu îţi povesteşte, ci te invită să povesteşti cu el, să-i devii însoţitor în textul pe care nici tu nu-l poţi povesti altcuiva. Nu vă pot povesti, de fapt, Contraviaţa, nici nu voi încerca. Cuvintele-cheie ale cărţii sunt: fraţi, evreitate, evreul american, căutarea identităţii, alteritate, romancier. Treaba aceasta cu evreitatea este destul de spinoasă, de controversată, în general. Roth explorează respectiva filieră, care devine subiect de reflecţie şi de polemică pe tot parcursul romanului. Henry şi Nathan Zuckerman, doi fraţi, evrei americani, îşi schimbă între ei „obrăzarele”, căutându-şi identitatea în urma unor experienţe dorite lămuritoare. Cain şi Abel în variantă modernă, până la un punct. Cele cinci capitole sunt structuri narative spectaculos de moderne pentru romanul din urmă cu aproape trei decenii. Ca şi titlul cărţii, ele răstoarnă rapid perspectivele, fiecare dintre cei doi fraţi ajungând să trăiască destinul celuilalt, „contraviaţa”. Sunt, desigur, în ultimă instanţă, două feţe ale aceluiaşi eu narativ: prima, conformistă, consumeristă, „la orizontală” şi cea de-a doua, nonconformistă, mobilă, incitantă, provocatoare.

Potrivit unor surse, Philip Roth a scris acest roman în urma unei călătorii în Israel, unde a ţinut o conferinţă despre evrei şi despre soarta acestora de-a lungul timpului. De acolo vin, probabil, accentele polemice ale cărţii, deschiderea ei spre cititorul fără prejudecăţi, dar şi spre cei cu opinii antisemite.

Strămutând, la un moment dat, acţiunea în Anglia, Roth subliniază antisemitismul britanic, lucru care i-a adus unele critici după ce şi-a publicat cartea. Dar treaba aceasta cu antisemitismul e peste tot, de fapt, atunci şi acum. Oamenii îşi nutresc la nesfârşit, de fapt, prejudecăţile…

Reiterând mitul a doi fraţi cu concepţii de viaţă diferite, Roth imaginează două destine: al lui Henry Zuckerman, dentist trecut de 40 de ani, care trebuie să-şi facă o dificilă operaţie pe cord deschis, şi al lui Nathan, romancier celebru, care şi-a scandalizat la culme familia atunci când a transformat-o în „sursă de inspiraţie” pentru cărţile sale. Firele celor două poveşti se inversează: în prima parte a cărţii, Henry decide să-şi facă operaţie, în mare pentru a-şi redobândi funcţia sexuală care i-ar permite să-şi satisfacă mai tânăra asistentă-amantă. Deşi operaţia reuşeşte, la scurt timp Henry moare. Pe de altă parte, în cealaltă jumătate a romanului, Henry trăieşte, dar pleacă în Israel, într-o comunitate evreiască, pentru a-şi (re)descoperi rădăcinile. Soţia şi copiii doresc să-l recupereze prin intermediul lui Nathan. Dar fratele romancier eşuează încercând să se lămurească în privinţa convingerilor celuilalt. Capitolul în care Nathan călătoreşte la Ierusalim pentru a-şi întâlni fratele este extrem de ofertant. Timbrul aparent flegmatic al cărţii se schimbă. Simţi că, acolo, sub poveste, pulsează un alt ritm şi o altă problematică. Evreitate, raporturile din lumea arabă. Goim-ii. Atentate în numele identităţii culturale şi religioase.

Nathan nu-şi poate explica totalmente reacţia fratelui său după operaţie:

„Să fi descoperit el cu adevărat ceva ireductibil evreiesc în străfundurile sale sau doar s-a ales, în urma operaţiei, cu gustul pentru erzaţ în viaţă? Trece printr-o operaţie teribilă, de şapte ore, ca să-şi recapete potenţa şi, drept rezultat, devine evreu în toată regula (…) Ce scop se ascunde în ceea ce numeşte el acum evreu? Îmi spune că aici se simte important, că aparţine locului, că se potriveşte aici – dar nu e oare mai verosimil că a găsit, în sfârşit, o cale indiscutabilă de a scăpa din viaţa lui încorsetată?” (pag. 149-150)

Interogaţiile lui Nathan nu sunt pur retorice. El eludează problematica identitară printr-o deviere inteligentă: fratele său nu a plecat să-şi caute rădăcinile, nu a trăit o revelaţie în acest sens, el doar a vrut să fugă, să se elibereze de povara unei vieţi liniare, cu serviciu şi familie, o viaţă cu orizont dinainte trasat; el doar trăieşte criza bărbatului de vârstă mijlocie, speriat de eventualele deposedări tipic masculine. Fireşte că putem citi partea aceasta a cărţii şi în cheia propusă de Nathan. E plauzibilă. Şi oricum, Nathan este scriitor, el ştie să construiască poveşti plauzibile, el croşetează destine cu mână de Dumnezeu, inteligent şi viclean. Prin mâna şi prin conştiinţa lui Nathan îşi face cunoscută atitudinea Philip Roth însuşi, referitor la sionism. În scrisoarea către Henry, concepută în avionul care-l aduce din nou în Anglia, Nathan încearcă să limpezească lucrurile:

„Sionismul, aşa cum îl înţeleg eu, s-a născut nu numai din aspiraţia profundă a evreilor de a scăpa de pericolul insularităţii şi de cruzimea nedreptăţilor sociale şi a persecuţiei, ci şi din dorinţa de a scăpa de absolut tot ce ajunsese să pară, atât sioniştilor, cât şi europenilor creştini, a fi comportament tipic evreiesc – de a inversa însăşi forma existenţei evreieşti. Adevărata sa esenţă a fost construirea unei contravieţi care să fie propriul antimit”. (pag. 184)

Pe de altă parte, Nathan însuşi ajunge să treacă prin operaţia care ar trebui să-i salveze viaţa şi să-l scape de impotenţă. E căsătorit cu Maria şi trăieşte în Londra. Aceeaşi Maria pe care, se pare, o cunoscuse şi o iubise (şi) Henry. Ca şi acesta, Nathan moare. Acum, fratele vine să-i caute lucrurile şi cartea-manuscris, capitolele în care sunt descrise, cu o luciditate de stilet, relaţia sa cu Maria, discuţiile lor, mărturisirile tinerei femei, corpusul romanului fiind întregit cu scrisori şi interviuri pentru un plus de autenticitate.

Există, în realitatea ficţională, ambii fraţi? Nu cumva Nathan se (re)inventează, se dedublează, într-un suprem efort de a răspunde la vechea întrebare: „Dar dacă…?”! Maria însăşi, personaj cu trimitere cultural-religioasă, recunoaşte la un moment dat următoarele:

„El punea atât de multe întrebări, toate interesante (…) Asta a făcut ca operaţia să devină inevitabilă – şi-a intensificat şi amplificat şi boala, de parcă totul s-ar fi petrecut într-un roman. Refuzul scriitorului de a accepta lucrurile aşa cum sunt – totul e reinventat, până şi el însuşi. Poate că voia şi operaţia ca material, să vadă cum e să trăieşti o dramă (…) A procedat cu viaţa lui exact aşa cum procedase cu romanele pe care le scrisese, iar în cele din urmă a plătit pentru asta”.(pag. 309)

În cele din urmă, linia dintre realitate şi ficţiune devine atât de subţire, încât se confundă aproape de la sine. Philip Roth e, până la un punct, Nathan Zuckerman. Iar romanul acesta, scris la o vârstă la care autorul era în plină forţă creatoare, propune mai multe întrebări decât răspunsuri.

În fond, nu asta trebuie să facă o carte? O carte bună, la care te întorci spre o a doua lectură, aceea în care povestea nici nu mai contează atât de mult. Contează grila de receptare. De înţelegere a rostului care, poate, a stat ascuns la prima lectură.

„Contraviaţa” de Philip Roth