Piesa de teatru câştigătoare a concursului de dramaturgie UNITER, pentru anul 2016, „Masa puterilor noastre”, a fost scrisă de gălăţeanul Petre Barbu, care nu este la prima victorie în acest… turneu al dialogurilor imaginate şi scrise. Aşadar, este o… recidivă, în anul 2003 Petre Barbu câştigând premiul pentru „Cea mai bună piesă românească a anului 2002”, cu „Tatăl nostru care eşti în supermarket”!
Celelalte piese nominalizate au fost: „Ultima dorinţă”, de Cristina Cozma, „Legea locatarului universale” (sic!), de Denis Dinulescu, „Ziua în care m-am hotărât”, de Raul Popescu şi „Eu nu sunt Hamlet”, de Andrei Vornicu.
Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu fenomenul, „Concursul, premiul şi editarea volumului se desfăşoară sub egida şi cu sprijinul Casei Regale a României”!
Aşadar, o piesă în două acte, având personaje oficiale, adică menţionate cât se poate de serios la început de carte, pe Irina, „în jur de 45 de ani”, Tudor, „puţin peste 50 de ani”, „Măriuca, fiica lor, are 11 ani” şi „Paznicul, un vecin, trecut de 55 de ani” şi „personaje neoficiale” mai multe „făpturi”, „în frunte cu dragonul Fifi”, printre ele fiind şi nişte prinţese şi nişte ponei nu neapărat roz, „vrăjitoare, papagali. Pitici, ursuleţi şi chiar un şarpe” (p.38).
Tudor ar trebui să spună încă de la început, aşa cum declară cineva că nu este Hamlet, că el nu este Petre Barbu! Cineva care ar fi citit şi alte cărţi sau texte ale lui P. Barbu ar fi tentat să spună că, aşa cum Cărtărescu şi-a imaginat în „Solenoid” cum ar arăta un Cărtărescu care s-ar rata, vorba vine, alegând să nu scrie literatură, şi Petre Barbu şi-ar construi un alter ego (şi iar, şi iar…. Sunt mici amănunte care se regăsesc, precum aici „masa” de la care încep viaţa cei doi îndrăgostiţi, când îşi întemeiază familia, „masă” de întâlnit şi în altă carte, ca şi un episod cu tăiatul găinilor de către băiat, pus de către tată să înveţe să ucidă, ritualic, în cada de baie!) care să se alieneze şi el, mai întâi sub regimul comunist şi apoi sub regimul capitalismului sălbatic de veşnică tranziţie spre o pensie cât mai degrabă luată, cu câţi mai mulţi piloni de susţinere, capitalism cu vacanţe cât mai lungi şi mai dese în care poţi sau nu să pleci…
Scene: camere şi bucătărie de apartament de bloc, curtea unei şcoli…
Este o altfel de „lecţie”, cu un Eugen Ionescu actualizat şi localizat în eterna şi fascinanta Românie urbană, cu lecţiile lui Harry Potter bine învăţate, în care Mioriţa se îmbracă în dragon… Tudor este concediat (cu 32 de ani de muncă neîntreruptă, fără o zi de concediu medical, premiat la şcoală şi la liceu, cu facultate), aflăm chiar de la primele schimburi de replici, tensiunea incertitudinilor creşte („Din ce-o să trăim, Tudore? Ştii bine ce leafă îmi dau nemernicii ăştia din reţea. Nu-mi ajunge de întreţinere, de lumină, de telefon… (…) De doi ani nu mi-am mai luat o fustă! De cinci ani n-am mai plecat în concediu! Măcar trei zile!”, p.9), părinţii sunt obsedaţi de viitorul copilei lor, intră în panică când se ia o notă de nouă în loc de zece, se ceartă pentru sistemul de… notare de acasă, cu recompensele constând în ore ori minute de stat pe telefon ori de joacă cu poneii, absurdul este, da, la el acasă, se ajunge şi la bătaie, deh, violenţă conjugală, fetiţa va fi şi ea altoită, vecinul-cimpanzeu se manifestă şi el, bate în calorifer, în ţevi, vrea linişte de la „bou”, Sistemul este înfierat şi el, în special cel de învăţământ („Şcoala asta îi desfigurează pe copii!”, zice Irina, care adaugă că e învechită, depăşită, tristă, Tudor e conservator, zice că „îi face oameni pe copii”, p.49), Şcoala (clădirea) va fi vandalizată, spre final, dar până acolo mult mai este, criza existenţială creşte exponenţial, ajunge la o anume putere, greu cuantificabilă, când se ia şase la testul de limba şi literatura română deja se recunoaşte că minţile sunt pierdute, va urma lovitura de… teatru!
Căutările care urmează, de alienare, de ratare, de iertare, obsesia cifrelor, a matematicilor – să ne amintim că, parcă, „Cântăreaţa cheală” s-a născut plecând de la absurdul manualelor de limba engleză! -, a reuşitei în viaţă (măsurată şi în puterea smartphonului!), ne conving că noi suntem propriii noştri terminatori: „În două ore termin culegerea. Rezolv la foc automat, nimic nu-mi rezistă. Asta înseamnă că am învăţat temeinic în şcoală. Matematica s-a imprimat aici, pe creierul meu. Sunt The Terminator, Irina!”
Irina, adică, poate deloc întâmplător, „Pacea”! Care poate va veni în final, poate cu o altă „masă”, nouă, la care să se adune toţi membrii familiei şi toate făpturile, fără cimpanzei, sic!, dar până atunci, piesa asta este un exerciţiu de rezolvat, ca şi întreaga istorie de după Revoluţie, nu mai este nici timp şi nici bani pentru băut. Zice Tudor: „Cum să beau când rezolv exerciţiile? E ca la şofat. Nu te apuci de matematică în stare de ebrietate, ce naiba! Trebuie să lucrez cu mintea limpede. Să parcurg cu sufletul deschis toate paginile. Pentru că paginile astea sunt anii noştri, Irina! Sunt anii în care am făcut atâtea greşeli. Am sărit destule exerciţii pe care nu le-am putut rezolva sau mi-a fost lene să-mi bat capul. Şi din cauza asta am ajuns aici. Nu e timpul pierdut, Irina! Putem să corectăm, să revizuim, să completăm, să recuperăm, apoi să trecem la culegerea de clasa a şasea, apoi la a şaptea, să le luăm pe rând, an după an, ca să ajungem acum, în prezent, ca să trăim fără goluri, fără frustrări, fără resentimente…” (p.27-28)
Apariţia (sau nu? a) Diavolului în finalul aproximativ al primului act, mai exact a Numelui Diavolului, refugiul în joacă, pe YouTube, confuzia, haosul, intervenţia făpturilor, supremaţia… Internetului, acest nod gordian al epocii noastre, toate se pot întrerupe cu un pumnal demn de Brutusul condiţiei umane…
Iar un fals testament care apare nu poate fi decât un alt început: „Eu, Maria Penescu, care am 11 ani, spun în acest testament (n.n. : totuşi, sic!) că m-am sinucis din cauza durerii. Inima mea a încetat să mai bată cum bătea odinioară. Bătută de părinţi, rănită de colegii pe care-i credeam prieteni, înfricoşată de profesori, m-am hotărât…” (p.40)
Şi este mai mult decât evident că un nou templu, pe lângă modestul supermarket, trebuie să apară şi el („noul mall”, p.46), cu sau fără Tată, puterea şi autoamăgirea par să-l părăsească şi pe tată (Irina: „La ce ne-a folosit învăţătura în lumea asta plină de parveniţi? La ce ne-a folosit că am fost elevi cu premiu şi coroniţă?”; Tudor: Ştiu foarte bine ce am ajuns. M-am săturat. Nu mai am putere. (…) Gata, renunţ!”, pp.50-51), concluzia este că lumea este în continuare un teatru, acum şi online, ca şi pe vremea Miliţiei (Miliţia de la pagina 53), combinatul siderurgic este nemuritor, ca orice dragon (combinatul din oraşul copilăriei şi studenţiei lui Pierre Barbu), apare şi el, amintirile mamei din Epoca de Aur sunt mai mult decât emoţionante şi ele, aproape tăioase (Îl dă pe tocilarul arogant al clasei cu capul de tablă până o sparge!), da, teatru să fie, teatru şi cancer, Doamne fereşte (şi aici sunt menţionaţi nişte părinţi care mor de cancer, p.56), doar teatru şi viaţă, vis şi internet, fără gardieni obtuzi, de orice grad ar fi ei, umorul, chiar şi negru, este de calitate, Tudor poate striga, precum Benigni în „Viaţa e frumoasă”: „Am învins!”, viaţa este, totuşi, ca într-o reclamă la internet nelimitat, să mai taie cineva şi wireless-ul, Petre Barbu a învins, şcoala a ars, totul e pustiu, doar Măriuca mai poate fi puterea, puterea care învaţă puterile şi ridicarea la putere…
Petre Barbu – Masa puterilor noastre
Editura: Unitext, Bucureşti
Anul apariției: 2017
