Apărută într-un tiraj redus, anul acesta, la Editura Ex Ponto, antologia de față reunește nuvele ce poartă semnătura lui Alexandru Păduraru – un scriitor contemporan pe care l-am descoperit prin intermediul volumului „Ultimul refugiu” și, ulterior, prin romanul „Autistul”, și mi-a plăcut foarte mult ceea ce am citit, astfel că o nouă carte nu putea decât să mă bucure. În acest volum de nuvele sunt incluse texte mai vechi, dar și o nuvelă nouă, dacă nu mă înșel.
Prima nuvelă, „Fiul lui Watson (Vânt divin)” a apărut prima oară cu mulți ani în urmă, însă pentru mine a fost o noutate și o întărire a impresiilor mele inițiale privind stilul și viziunea lui Alexandru Păduraru. Acest amestec de realism și fantastic, de vulgaritate îmbrăcată într-o pânză a delicateții, conturează o poveste inedită, spusă pe mai multe voci, al cărei mesaj îl poți extrage urmărind firul narativ pe care aceste voci îl deapănă. Perspectivele sunt multiple și diverse, căci relatările nu se înlănțuie cronologic, ci se învârt în jurul miezului, dezvăluind treptat scheletul povestirii și ideile pe care se fundamentează aceasta. Avem de-a face cu o nuvelă complexă, cu un aer citadin contemporan și totodată revoluționar, cu accente fantastice în aparență – în fapt fațete ale societății în care trăim, colorată, densă, surprinzătoare și adesea grotescă.
Împreună cu el am străbătut Parisul în lung și-n lat. Vorbea deseori despre Camus: avea, în mod sigur, vocația sinuciderii, reverberația sisifică, angoasa existențialistă. Într-o seară, când serveam câte un pahar de vin roșu pe o terasă din apropiere de Sena, mi-a spus: „Am momente când aș vrea să însemn ceva pentru ca și moartea mea să însemne ceva. Și Silvia Plath, și Esenin, și Maiakovski, și Hemingway, și Camus au lucrat toată viața la triumful morții lor, la refuzul de a mai trăi într-o lume în care au nimerit din greșeală.” (pag. 83-84)
O lume decadentă, în care arta și vulgaritatea par să meargă mână în mână, într-o armonie dureros de perfectă – astfel ni se înfățișează cadrul în care evoluează personajele din „Fiul lui Watson”. Acest Watson își ia numele din „Cântăreața cheală” a lui Eugene Ionesco din pasiune, numele lui fiind altul. Dar preluarea unor nume celebre este uzuală în această nuvelă. Prostituata Lili devine Ofelia, îl mai întâlnim și pe Rimbaud, și pe Lampedusa, parcă în dorința de a sublinia anumite laturi ale personajelor, trăsături definitorii pentru personalitățile lor. Multiplele referințe culturale, ideile vehiculate prin intermediul acestor voci inedite conferă substanță scriiturii și nu în ultimul rând poveștii în sine.
Urmează apoi nuvelele din volumul „Ultimul refugiu”, pe care mi-a făcut plăcere să le recitesc și pe care le-am perceput oarecum altfel față de prima lectură, pătrunzând mai profund esența lor, dincolo de detaliile pe care mi le-am reamintit în timpul recitirii. Noi valențe se arată când revii asupra unui text după oarece timp și astfel s-a întâmplat și acum. Lumina și întunericul se contopesc în personajele lui Alexandru Păduraru, într-un joc literar din care ia naștere o lume – uneori grotescă, dar nu lipsită de o anumită sensibilitate. O lume care poate părea bizară la prima vedere, dar la a doua vedere, se așterne peste lumea în care trăim și pe care credem că o cunoaștem, precum batista unui iluzionist peste un obiect oarecare. Când iluzionistul ridică batista, obiectul este altul. Misterul și crima învăluie pe furiș acțiunea, dar nimic nu scapă din plasa lor. Nu lipsește nici umorul, amar poate, dar totuși umor.
„Cuvintele se rostogoleau în capul meu ca niște bolovani într-o râpă. Toate erau la fel, niciunul nu-mi merita iubirea. Abia când m-am așezat în compartiment, lângă geam, mi-am spus că sunt cuvinte de care ne îndepărtăm fără să le descoperim vreodată frumusețea și dorința de a ne ajuta. Doar că ele se confundă cu alte cuvinte cărora le dăm prea multă importanță și de care ne îndrăgostim fără să le înțelegem cu adevărat sensul.” (pag. 121)
În ultima nuvelă inclusă în această antologie, intitulată „Spre a cincea dimensiune”, ingredientele fantasticului sunt mai prezente decât oricând, scrutând cotloanele minții umane. În jurul acestei așa-numite „a cincea dimensiune” se pot plăsmui o sumedenie de povești cu substrat fantastic sau doar isinuat fantastic. La fel de bine, acele detalii neverosimile pot fi produsul unei nebunii bine ascunse în conștiințele persoanjelor, laolaltă cu întunericul inerent, care așteaptă momentul prielnic pentru a se materializa. Vocile care se învârt în jurul celei de-a cincea dimensiuni par la prima vedere disparate, legăturile nu se întrevăd cu ochiul liber, iar istorisirile lor lasă impresia că sunt unite doar prin acest punct din sfera paranormalului. Numai că nimic nu e ceea ce pare și nimic nu este întâmplător în arhitectura acestei nuvele. Ițele pot fi greu de deslușit și poți avea impresia că și ipotetica dezlegare este doar o iluzie.
„Nu te speria. Eu sunt mama umbrelor, mama ta vitregă. Locuiesc într-un palat de gheață, în a cincea dimensiune a lumii. Acolo vei ajunge și tu într-o bună zi. Dar până atunci mai ai de străbătut un drum lung aici, pe pământ.” (pag. 365-366)
„Poate de acolo veneau glasurile ce mă chemau când cutreieram pădurea din jurul satului în care copilărisem. Puteau fi niște semnale destinate celor pentru care viața are altă amplitudine, altă ordine universală. Trebuia doar să găsesc copacul care să-mi deschidă drumul spre transparența atemporală. Și l-am găsit. Era nu departe de casa bătrânului Dumitre, luptător anti-comunist care trăia singur de zeci de ani.” (pag. 368)
Scriitura lui Alexandru Păduraru nu este facilă și acest lucru îmi place. Îți solicită mintea, imaginația, se întinde ca niște tentacule imprevizibile pe fiecare pagină. Nu mi-a fost ușor să aleg citatele, pentru că semnificațiile frazelor sunt dependente de cadrul larg al ficărei nuvele.
