Abisuri personale

„Așa erau ei doi în puținele lor vizite. Ca doi inși cărora destinul le prezentase o asemenea notă de plată, încât orice vor fi cumpărat, se dovedise în cele din urmă prea scump.” Gianfranco Calligarich

Abisuri personale este o carte interesantă, însă nu neapărat prin povestea din prim-plan, singura urmărită cu multă curiozitate, cu interes, de parcă ar fi o partidă de cărți jucată în cazinourile unei Capitale cu ieșire la mare.

Două lucruri mi se par cu adevărat interesante în romanul Abisuri personale.

În primul rând, felul în care se spune povestea, din perspectiva unui martor care, deși ține partea lui Tommaso, încearcă să relateze echilibrat evenimentele la care asistase cu mulți ani în urmă. Cu adevărat, nimeni nu poate garanta adevărul celor spuse, naratorul fiind fără îndoială un om înzestrat cu imaginație și cu farmecul relatării. Reconstituită de el, povestea de dragoste a altor oameni ia forma unei partide de cărți cu jucători de elită. Mulți pierd, foarte puțini câștigă, sunt și multe iluzii la mijloc:

„Că uneori nimic nu poate fi mai destabilizant decât acea obscură întâmplare numită iubire, că oamenii se împart întotdeauna în jucători și nejucători, chiar dacă nu stau la mese de joc, și, în fine, că în viață, la fel ca la acele mese deznădăjduit de verzi, toate victoriile ajung să semene între ele, în timp ce înfrângerile sunt întotdeauna diferite unele de altele. De aceea, dacă vrei într-adevăr, numai înfrângerile merită să le rememorezi.” (pp. 11-12)

Povestitorul este un profesionist al jocurilor de noroc, un bărbat „cu mușchiul cardiac pulsând”, „tenebrosul mușchi”, o voce ironică și provocatoare. Omul suferă de o afecțiune gravă a inimii. La un bar cu nume literar din Roma, „Timpul regăsit”, jucătorul de cărți întâlnise doi tineri din lumea celor care au „tot ceea-ce-contează”, Alessandra și Tommaso. Le va fi martor la căsătorie. O căsătorie ciudată, cu foarte puțini participanți.

„Ceremonia, grăbită și fără fotografii. Nimic mai mult decât o formalitate, cu patru persoane fără palton sub soarele călduț de iarnă. Și totuși ceva nimerit să-mi ofere un prim semnal de care să țin cont în privința mirelui. Pentru că dacă ea nu apăruse în fața mesei funcționarului corespunzător altfel decât de obicei – surâs sfidător și o rochie albă asemănătoare cu cele obișnuite -, el, trup mătăhălos într-un impermeabil vechi, încheiat cu nasturi ca o armură, părea că o studiază și mai înțepenit decât la Timpul regăsit și că ignoră tot restul grupului, începând cu mine.” (pp. 19-20)

Doi oameni tineri și foarte bogați se căsătoresc fără să știe bine de ce fac asta, foarte repede, captivați unul de celălalt, în urma unor priviri intense. Căsătoria ar putea rezolva tensiunea care-i distruge, separat, pe fiecare în parte. Dar căsătoria este o greșeală, fiindcă s-a întemeiat pe neadevăr. Lucrurile ascunse sunt date la iveală, ca niște cărți bune, fatale, aflate în mâna adversarului. În toată povestea pare că ea greșește fundamental. De fapt, și el, prin tăcerile lui, agravează situația, devenind complice la o dramă comună.

Așa, în neîncredere, nu se poate trăi împreună. Nici separat nu mai pare posibil. Ea dispare pur si simplu, după un scenariu pe care și-l premeditează atent. El dispare, la rându-i, rătăcind într-o zonă deșertică, unde găsește un pian, într-un bar, să poată cânta acolo la nesfârșit, pentru a scăpa de senzația de gol, mai intensă ca oricând după dispariția Alessandrei. Și de amărăciune.

Limbajul este al doilea element interesant, definitoriu ca estetică, în acest roman, după felul în care este spusă povestea – ca un joc de ruletă, în etape, cu anticipări și verdicte antepronunțate.

Limbajul pare codat. Se folosesc supranume care se nasc spontan, în timpul relatării. Tatăl fetei, un individ bolnav, este „Zeul Invizibil al catedralei în toată epifania lui”, iar Tomasso devine „dulapul” sau „Partenerului meu Baricadat”. Moartea este „Doamna cu coasă”. Ideea de lux se concentrează în formula „tot ceea-ce-contează”. Dacă n-ai fost atent la cifru, va trebui să iei lectura de la capăt.

În afara acestor formule, pe parcursul capitolelor se reiau cuvinte sau fragmente întregi, o repetare prin care fraza capătă simetrie și muzicalitate. Un refren reia și reamintește acele lucruri esențiale pentru înțelegerea întâmplărilor. De exemplu, imaginea unui Porsche alb, lăsat de Alessandra sub felinarul din fața barului Timpului regăsit, ori de câte ori au loc întâlnirile fatale. Când Tomasso primește un plic pe care trebuie să-l deschidă, urmând instrucțiunile jocului, reapare comparația cu acest Porsche alb – și plicul, la fel ca mașina de lux, reprezintă o intrare a ei în terenul lui, o tentativă de intimidare.

„Și, în ansamblu, cu rezultatul că devenea imposibil să o scrutezi cu privirea fără a înțelege imediat că, în cel mai bun caz, ai fi putut obține de la ea acul cu care să te străpungă înainte să te așeze într-o cutie deja ticsită cu obiecte de colecție.

Soiul ăsta era. Fără a mai lua în considerare zâmbetul. Zeflemitor. Pe o gură ferm conturată. Zâmbetul cuiva care, implicat într-o provocare personală legată de ceva cunoscut doar ei, ar vrea să măsoare și capacitatea voastră de a accepta aceeași provocare. Tăinuit. Fără să știți despre ce ar putea fi vorba și independent de înzestrarea voastră cu ceea-ce-contează. Așa era zâmbetul acela. Făcând din ea, împreună cu tot restul, o tipă pe care îți venea greu să n-o scrutezi cu privirea – deși cu o anumită prudență, ținând cont de dulapul masiv care o însoțea. Pentru că de fapt era de ajuns să vezi cum o privea și el – baricadat în sine, de parcă, în ciuda faptului că formau un cuplu, încă încerca să înțeleagă provocarea acceptată când începuse o relație cu ea – ca să pricepi că nu i-ar fi plăcut asemenea interferențe. Așa că mă mulțumeam să fac și eu la fel ca toți ceilalți din bar, s-o scrutez cu prudența necesară de pe un taburete din dreptul tejghelei, când într-o seară ea a fost cea care, după ce a străbătut luminile și umbrele barului ca o apariție ironică și fulgurantă, a venit lângă mine pe acele taburete. Să-mi facă propunerea – derutantă, în ciuda atmosferei generale de camaraderie din bar – de a-i fi martor, împreună cu Santandrea, la căsătoria cu dulapul ei.” (pp. 16-17)

Povestea e veche de treizeci de ani, dar memoria păstrează intacte toate detaliile – rochia mereu albă, un zâmbet disprețuitor, parfumul, licorile, briza, atmosfera estivală, imaginea lui Santandrea, patronul barului și celălalt martor la căsătoria lui Tommaso cu Alessandra etc. „A fi departe de chiparoși” înseamnă a avea încă mulți ani de trăit:

„Cât despre locul întâlnirii noastre, era un bar pe nume La timpul regăsit, cuibărit printre străduțele din jurul acelei esplanade întinse și lunguiețe cu biserici, cafenele și fântâni arteziene ropotitoare, diferită de inimă vieții sociale a cartierului și indicată pe hărțile tipografice ale Capitalei drept Piața Navona. Un bar, cel în chestiune, administrat de bărbatul acela voinic de cincizeci de ani, fumător de pipă și încă departe de chiparoși cum era pe atunci bătrânul Santadrea. O zeitate alcoolică înaltă, voinică, alb-mustăcioasă, în costum de tweed, a cărei ocupație era să le împartă clienților refugiați binecuvântări lichide din spatele unui altar de mahon lustruit, gemând de sticle înșirate ordonat. Așa era pe-atunci bătrânul Santandrea, încă departe de cimitir. Făcea ca barul lui să fie un loc curat și bine luminat, cum se zicea pe vremuri, unde sfârșisem prin a căpăta obiceiul de-a mă opri seara la un pahar care mă punea în mișcare înainte de a o porni cu taxiul spre anumite apartamente împrăștiate strategic în orașul din jur, ca să mă așez la mesele surselor mele de subzistență.” (pp. 14-15)

Abisurile personale rămân inaccesibile unui străin care, fiind un povestitor iscusit, reușește să facă dintr-un fapt divers o dramă despre firea umană. Este nevoie de răbdare pentru a parcurge, ca cititor, un adevărat ritual al derulării faptelor. Când nu te obosesc cu rătăcirea lor în labirintul frazei arborescente, cuvintele își regăsesc, rostite, o sonoritate incantatorie memorabilă. Nu întâmplarea în sine, ci limbajul folosit pentru a o reînvia mi se pare elementul cu adevărat interesant în acest roman despre iubirea bolnavă, iubirea-răzbunare.

Despre autor, găsim câteva informații în prezentarea editurii:

Gianfranco Calligarich s-a născut în 1947 în Asmara, capitala Eritreei, aflată la acea vreme sub administraţie britanică, într-o familie cosmopolită cu origini triestine. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Milano, după care s-a mutat la Roma, unde a lucrat în presă şi la televiziune. Romancier şi dramaturg, Calligarich este cunoscut şi ca autor de scenarii TV şi cinematografice. A debutat în 1973 cu L’ultima estate in città (Ultima vară în oraş), care a devenit o carte-cult şi a fost reeditată de cîteva ori. Ulterior a mai publicat Posta prioritaria (2002), Privati abissi (2011), Principessa (2013), La malinconia dei Crusich (2016) şi Quattro uomini in fuga (2018). Privati abissi s-a numărat printre cărţile aflate pe lista scurtă a Premiului Viareggio şi a obţinut Premiul Bagutta, iar La malinconia dei Crusich a fost recompensat cu Premiul Viareggio în 2017 şi a fost nominalizat pe lista scurtă a premiilor Grinzane, Manzoni şi Vigevano. Romanele lui Calligarich au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională şi au apărut sau urmează să apară în SUA, Spania, Germania, Franţa, Austria, Marea Britanie, Olanda, Israel etc. În prezent Gianfranco Calligarich locuieşte la Roma.

Las mai jos alte fragmente:

„(…) la urma urmei, orice oraș chinuit de ceață seamănă cu altul.” (p. 12)

„Asta doar dacă nu consideri pianul și un instrument al izolării, fiindcă până la urmă nimeni nu e mai izolat decât un pianist.” (p. 26)

„Înfipt zdravăn pe trotuar și cu mâinile în buzunarele hainei lui safari, mă urmărea și el, fără să dea atenție unui vânzător de baloane care stătea degeaba pe o bancă din apropierea lui. Ținând de fire ciorchinele lui colorat, îndreptat spre cer. Așadar, iată ultima imagine a Partenerului meu Baricadat la despărțirea de cartier: haina safari premonitorie, pescăruși în zbor, cu aripi deschise și compasiune albă, și baloane spre cerul boreal. (p. 230)

„Înainte să se decidă, mai întâi era necesară o dezafectare atentă a generatorului de duritate care se pusese în funcțiune de la sine înăuntrul lui încă din momentul deschiderii plicului găsit pe pat. Nu i-a trebuit mult timp. Generatorul de duritate s-a oprit de la sine, lăsând loc vechii certitudinii dintotdeauna: ea era singura parteneră ce se înălța la nivelul lui, indiferent cum ar fi stat lucrurile între ei și indiferent cum ar fi evoluat. Și atunci, odată ce-a stabilit asta, până la urmă exista un singur mod de a afla dacă partida se încheiase sau nu. (p. 220)

Abisuri personale de Gianfranco Calligarich