(Ediția din anul 1963, de la Editura Tineretului, în traducerea lui Petre Solomon)
Care sunt cărțile mitologice pentru dumneavoastră? În afara celor de mitologie pură, dacă ne putem – oare – exprima astfel! Care cărți dau naștere la mitologii personale? Căror cărți ai vrea să le dai, să le scrii, să le citești o continuare? Sau măcar o completare? Sunt cărți de care te-ai îndrăgostit (in)explicabil, chiar dacă frumusețea lor este discutabilă întru metafizica acestei calități strict estetice… Aceasta oare numai pentru că există câte un personaj feminin, precum Clarissa din cartea acestui capitol, definitiv identificată cu actrița Julie Christie din filmul lui Truffaut? Fata de aproape 17 ani care în carte dispare încă de la pagina 48 lăsând însă amintirea ei răscolitoare (Ray Bradbury, peste ani, scriind și o piesă de teatru cu acest subiect, o „reîncarcă”, ca și Truffaut de altfel, în scenariul pentru film), fata care „avea o față delicată, albă ca laptele, cu o expresie de lăcomie suavă, de neobosită și atotcuprinzătoare curiozitate. Părea uluită de tot ce vedea, iar ochii ei negri erau atât de ațintiți asupra lumii, încât nu le scăpa nici o mișcare.” Auzi, dom’le, „lăcomie suavă”!? Cum să nu-ți placă, cât ai fi tu de „pompier”, adică, în acea lume a viitorului descrisă de Bradbury, niște State Unite deloc democratice, „cenzor oficial, judecător și executor” în același timp! Chiar dacă Julie Christie, nu-i așa?, n-are ochi negri!
Cu siguranță „451° Fahrenheit” este o carte imperfectă. (De parcă ar fi foarte multe perfecte!). Finalul, descriind începutul unui război nuclear, este chiar enervant, aducând aminte de unele texte ale propagandei comuniste, militând pentru „pacea mondială”! Dar este seducătoare ideea cu incendierea, cu interzicerea cărților! Imaginați-vă aceasta!
Dar mai este o carte și despre publicitate, despre cea de-a patra putere în stat (vorba vine!), despre lipsa de iubire și de fericire, dar mai ales este vorba despre… actualitate! Iată ce povestește misteriosul și monstruosul căpitan Beatty, cel care va fi omorât de către Guy Montag, personajul central, pompierul revoltat, care alege să lupte împotriva sistemului:
„Durata studiilor era din ce în ce mai redusă, disciplina slăbea, filosofia, istoria și studiul limbilor erau abandonate, limba engleză și ortografia ei erau neglijate treptat, iar în cele din urmă complet ignorate.” (p.75).
Parcă vă aduce aminte de ceva, dragi umaniști, nu-i așa?
Despre publicitate? Da, personajul încearcă să citească, să rețină ceva din ce citește, dar nu poate din cauza unei reclame la o pastă de dinți. Strigă Guy Montag precum Puiu din „Ciuleandra”: „Taci! Taci! Taci!!” Da, desigur, este simbolic… Cu toții suntem supuși bombardamentului mediatic… Toți salivăm gândindu-ne la o bere, la o cafea, la un vin bun, la o pizza, la câte un fotomodel care vrea să vândă ceva… Despre mass media, bine spus a patra putere în stat, devenind din ce în ce (dacă n-a fost dintotdeauna) totalitară, manipulatoare, „spunând” jumătăți de adevăruri:
„Mâinile agile ale editorilor, ale gazetarilor și ale comentatorilor de radio învârteau repede-repede pompa centrifugă, ca să elimine din mintea oamenilor orice gând inutil, parazitar!” (p.75).
La urma urmelor, corbul puterii cât poate scoate din ochiul altui corb?
Despre lipsă de iubire și de fericire? O, da… Aici egalează elementele de distopie din romanul „1984” al lui George Orwell… Soția lui Montag? O, Mildred! Truffaut o punea tot pe Julie Christie să o interpreteze, cu cine știe ce mesaj către vreo iubită de-a lui! O femeie roboțică (care nu prea avea ce roboti!), fără pic de suflet (când ia prea multe pilule, din neatenție, și Montag o descoperă la timp pentru a chema intervenția specială, își spune eroul: „Măcar de-ar fi putut să-i ducă și sufletul la spălătorie…”), cuplată la soap operele care erau difuzate pe monitoare mari cât pereții living room-ului și la emisiunile radio, ruptă în totalitate de realitate… a soțului care, până să o întâlnească pe Clarissa McClellan, este și el parcă în stare de hipnoză, lucrând de plăcere („Era o plăcere să dai foc” este fraza de început a romanului) într-o instituție care era totalitară, similară K.G.B.-ului, STASI ori Securității noastre ș.a.m.d., urmărind pe toți cei care mai posedau ori mai citeau cărți…
La întrebarea Clarissei, dacă este fericit, se întâmplă ceva cu bietul Montag… Pe lângă faptul că era deja îndrăgostit, mai mult ca sigur, de tânăra sa vecină… Deși n-ar fi putut să-și explice starea… Sinuciderea unei posesoare ilegale de cărți mai pune un pic de gaz, petrol sau ce combustibil foloseau pompierii aceia (ce găselniță destul de izbutită, deși pare un pic deplasată, explicația fiind că toate casele erau construite din materiale ignifuge; dar când mai cădea câte un avion, când se mai ciocneau cine știe ce mașinării?) pentru a incendia, peste suflețelul regăsit al eroului… și ni se oferă o surpriză, constatând că Montag fura cărți cam de multișor… Montag, în seara unei plimbări cu Clarissa, își simte
„trupul despicat în două jumătăți, una fierbinte și alta rece, una fragedă și alta aspră, una tremurătoare și alta țeapănă, amândouă căutând să câștige teren, pe seama celeilalte.” (p.44).
În altă ordine de idei, cartea este o pledoarie pentru o viață mai simplă, pentru un anumit tip de sociabilitate, pentru un anumit tip de solidaritate umană, pentru o întoarcere la lumina lumânărilor (deși, sic, acum s-a demonstrat că lumânările de azi sunt forte toxice!), un Gaston Bachelard, dacă ar fi descoperit textul, putând fi (făcut) fericit de descrierea ce urmează:
„Odată, în copilărie, într-o seară când se întrerupsese curentul, maică-sa descoperise pe undeva și aprinsese o ultimă lumânare – scurt prilej de redescoperire a lumii, într-o lumină atât de neobișnuită încât spațiul își pierduse atunci uriașele dimensiuni și se strânsese, familiar, în jurul lor, al mamei și-al fiului, transformați cu desăvârșire și nădăjduind că lumina electrică nu se va întoarce prea curând….” (p.29).
Oare de aceea se oprea atât de des energia electrică pe vremea comuniștilor? Cu siguranță că nu, scuzată să ne fie gluma neinspirată!
Dar iată ce scrie în Regulamentul Companiei pompierilor:
„Compania a fost înființată în 1790 cu scopul de a arde cărțile cu influență engleză în Colonii. Primul pompier: Benjamin Franklin.
REGULA 1: Răspunde grabnic la semnalul de alarmă.
REGULA 2: Dă foc repede.
REGULA 3: Arde tot.
REGULA 4: Raportează imediat la stație.
REGULA 5: Fii pregătit pentru alte alarme.”
Da, are și mult umor cartea. Umor subtil… Poate chiar prea mult. Și poate și prea multă poezie pentru un subiect atât de grav. Zice căpitanul Beatty către cea care o să moară sinucigându-se, arzând împreună cu cărțile sale:
„Cunoști legea (…) Cărțile astea se bat cap în cap, fiecare spune altceva. Ai stat ani de zile închisă-aici, într-un adevărat Turn al lui Babel. Ieși o dată din el! Oamenii zugrăviți în cărțile astea n-au trăit niciodată aievea.” (p.58).
Discursul lui Beatty este cutremurător de convingător, mai ales când îl vizitează pe Montag, când acesta se îmbolnăvește. El știe că adevărul este de folos mai ales când știi să-l manipulezi. El făcuse un pact cu… Focul Necurat. În piesa de teatru se revine la personajul Beatty, care pare a fi mult mai nuanțat.
Da, într-adevăr, „nu trebuie să fim lăsați în pace, din când în când trebuie să fim scuturați zdravăn” (p.71), pare să spună Bradbury cititorului (să nu uităm că textul este scris cam în timpul „vânătorii de vrăjitoare”, mai exact este publicată în 1953, la cinci ani după „1984”) și îi dă călăului, sadic, cu toată aparenta răceală a execuțiilor, ceea ce este a lui, în mai sus amintitul discurs (ce premoniție, când este vorba să vorbim și despre political correctness, care, cam așa cum este înțeleasă acum, apare prin anii ’80):
„Trebuie să ai grijă să nu-i calci pe coadă pe iubitorii de câini, pe iubitorii de pisici, pe doctori, pe avocați, pe negustori, pe directori, pe Mormoni, pe baptiști, pe unitarieni, pe chinezii din a doua generație, pe suedezi” ș.a.m.d.
Pe toate minoritățile care va să zică…
„Toate grupurile și grupulețele astea trebuie să fie menajate! Scriitori plini de gânduri viclene, puneți lacăt mașinilor voastre de scris! și scriitorii se supuseră. Revistele deveniră un soi de sirop de vanilie. Cărțile au ajuns niște lături, afirmau criticii snobi. Nu-i de mirare că au încetat să se mai vândă.” (p.77).
Concluziile îi sunt… fără drept de apel:
„Noi (n.n. pompierii) ne ridicăm împotriva măruntului val al acelora care-ar vrea să-i vadă nefericiți pe toți oamenii, împuindu-le capul cu gânduri și teorii contradictorii.(…) Să nu lăsăm ca torentul de melancolie și de filosofie sumbră să se reverse asupra lumii noastre (…) Cărțile nu spun nimic! Nimic în care să crezi sau din care să poți scoate o învățătură pentru alții. Toate vorbesc despre niște oameni inexistenți, odrasle ale imaginației – mă refer la cărțile de literatură. Iar cele neliterare sunt și mai rele: cutare profesor taxează de idiot pe un altul, cutare filosof îi astupă gura altuia, vociferând. și toți se agită, căznindu-se să găsească pete în soare și să fure stelele de pe cer. Te apucă amețeala dacă te iei după ei.”
Așa că să le dăm foc la toți, la toate… Să le, să îi eliberăm! Să dăm foc, chiar și femeilor de care tot credem că ne îndrăgostim! Ce nu putem supune, ce nu putem înțelege trebuie ars!
În partea a doua își face apariția un personaj, Faber. Da, cam puține personaje! Faber filosofează. Da, textul e poate mult prea explicativ, mult prea filosofic, mult prea dramatic (de pus în scenă!). Faber zice: „asta este definiția pe care-o dau eu literaturii: a zugrăvi amănunțit. În amănunte inedite. Scriitorii buni ating adesea viața. Cei mediocri își plimbă peste ea o mână grăbită. Iar cei proști o siluiesc și-o lasă apoi, sfâșiată, pradă muștelor. Ai înțeles acum de ce sunt privite cărțile cu ură și cu teamă?”
Da, cred că m-am cam grăbit… Să vină pompierii! Clarissa e o carte pe care am ascuns-o bine! N-am scris-o, deci n-aveți cum să mi-o memorați! De ars, nici atât…