S-a spus că literatura este o repovestire a miturilor esențiale, o rescriere, în termeni culturali, a poveștilor întemeietoare de civilizații. Romanul scriitoarei americane Madeline Miller[1], Circe, este o demonstrație a acestei idei, la modul cel mai concret cu putință. Nu este vorba doar de preluarea unor teme sau a unui fir narativ, ci de o nouă creație, realizată în cheie modernistă. Romanul Circe este povestea clasică a celebrei vrăjitoare, fiică a titanului Helios și a nimfei Perse. Tot ce știm despre Circe în istoriografia antică se reduce la ceea ce ne povestește Homer, în Odiseea: vrăjitoarea trăiește pe insula Aiaia, foarte aproape de celebrele stânci cu înfățișări de monștri, Scylla și Caribda, locul de pierzanie pentru numeroși navigatori temerari. Pe această insulă poposește, în drum spre Itaca, Ulyse, împreună cu însoțitorii săi. Ni se povestește în Odiseea că Circe îi preschimbă pe navigatorii vasului în porci. Acceptă, la rugămințile celebrului erou, creatorul „calului troian”, să le redea înfățișarea umană, dar îi ține un timp prizonieri pe insulă. Șiretenia lui Ulyse, despre care știm că era un specialist în „arta cuvintelor”, o face pe frumoasa vrăjitoare să se îndrăgostească de muritor și, în cele din urmă, să accepte eliberarea prizonierilor, ajutându-i atunci când pleacă înapoi pe mare. Pe firul acesta narativ, dar utilizând ca surse și scrierile lui Ovidiu sau romanele lui James Joyce ori Margaret Atwood, Madeline Miller reconstituie istoria și „biografia” vrăjitoarei despre care știm doar că era cea mai pricepută în arta farmecelor dintre toate ființele nemuritoare.
Romanul este un exercițiu exemplar de imaginație, mai ales un model pentru cum se poate repovesti și completa evenimente, fapte, întâmplări care au fost deja povestite. Ne aflăm astfel pe tărâmul literaturii dintre cele mai pure – cea despre care un scriitor ca Borges credea că este o artă de a spune povești, de a repovesti – care utilizează din plin jocul imaginației pentru a realiza o lume nouă, ce-și menține coerența logică (succesiunea logică a faptelor), plauzibilitatea (faptele inventate continuă, în mod credibil, evenimentele pe care le cunoaștem, astfel încât, uneori, avem impresia că povestea scriitoarei este „reală”, „chiar așa s-a întâmplat”) și consistența literară (povestea continuată este la fel de frumoasă stilistic și narativ ca scenariul mitic). Nimic strident nu iese în evidență în povestea scriitoarei: narațiunea e cursivă, stilul e plăcut, ritmul alert. Întâmplările se succed cu rapiditate, iar surpriza și spontaneitatea povestirilor construite pe scenarii prestabilite constituie adevărata forță expresivă a cărții. Povestea nouă spusă de Miller completează în mod ideal și perfect, ca niște piese de puzzle, ceea ce știm că se întâmplă în mitologia greacă. În roman regăsim figurile unor zei reprezentativi pentru Panteonul grecesc, cu aceleași comportamente și trăsături ca și în scrierile lui Homer sau Vergiliu. Impulsivitatea Atenei, aroganța „solară” a lui Apollo, șiretenia lui Hermes sunt bine-cunoscute cititorilor. Tușele narative ale scriitoarei contemporane fac din aceste „mărci” interpretative ale zeilor unele dintre cele mai autentice și consistente aspecte ale romanului. Zeii și titanii sunt exact așa cum îi știm: invidioși, aroganți, mânioși, uneori ușor de păcălit, mincinoși. Singurele atribute prin care își dovedesc superioritatea față de oameni sunt puterea și nemurirea. Zeii sunt mai puternici decât oamenii, deși și aici domeniul lor de „competență” este limitat la ceea ce au primit ca zestre, să-i zicem genetică. În jurul povestirilor mitologice, Miller țese, aidoma Penelopei, noi și noi fire narative, ce transformă romanul într-un imens covor colorat. Modelul e creat de câteva milenii, dar țesătura fină a scriitoarei face ca noile culori și urzeala să fie originale. În desenul din covor regăsim scenele arhi-cunoscute: nașterea Minotaurului, crearea războiului de țesut de către Dedal, călătoria inițiatică a lui Ulyse, transformarea tovarășilor lui Odiseu în porci, metamorfoza Scyllei sau furtul lânii de aur; toate sunt aici, în romanul Madelinei Miller. Însă, ceea ce nu ne povestesc miturile le reconstruiește tânăra și talentata scriitoare. Suntem invitați astfel să trăim, alături de eroii olimpieni, toate scenele clasice, filtrate de experiența frumoasei vrăjitoare Circe. Ni se permite să vedem îndeaproape lumea nemuritorilor și să trăim omenește (poate prea omenește) conflictele dintre aceștia sau întâmplările la care sunt protagoniști. Lentila prin intermediul căreia privim către faptele exemplare este sufletul zbuciumat al vrăjitoarei pedepsite de zei și iubitoare de muritori.
Nemurirea îi face pe zei cu adevărat puternici, însă se știe că deseori acest atribut devine o povară pentru olimpieni, o constrângere de nesuportat. Pe baza acestor două atribute: puterea și nemurirea își construiește scriitoarea americană povestea vrăjitoarei Circe. Atrasă de muritori, ca multe alte ființe nemuritoare, Circe este mult mai „umană” decât ființele cu care împarte atributul veșniciei. Ea nu numai că se îndrăgostește aproape exclusiv de muritori – de Dedal, Ulyse sau de Telemah – dar îi protejează și îi ajută aproape de fiecare dată pe aceștia, le este „milă” de ei, de multe ori suferă pentru ei. De altfel, iubirea față de un muritor îi atrage și pedeapsa: este alungată din Palatul lui Oceanos, locul unde locuia alături de zei, titani, nimfe și naiade, și exilată pe insula Aiaia, la cererea lui Zeus și cu consimțământul tatălui ei. Ca orice altă ființă nemuritoare, este înzestrată cu o putere deloc obișnuită în lumea de unde provine, o putere de care zeii înșiși se tem. Circe stăpânește arta vrăjitoriei, metamorfozând oameni și zei deopotrivă, făcând să dispară obiecte, ființe și locuri întregi, având putere asupra animalelor, transformând materia și natura, atribute vrăjitorești de care nu ezită să se folosească atunci când se simte amenințată, când vrea să ajute pe cineva sau când dorește să își satisfacă un capriciu:
„Puterile mi se învolburau ca valurile. Am descoperit că aveam talent pentru năluci, puteam să plăsmuiesc firimituri din umbre, atrăgând șoriceii, să scot din valuri plevuști palide țâșnind chiar sub ciocul vreunui cormoran (…) Am învățat că plantele se culeg cel mai bine la lumina lunii, căci roua și bezna le îngroașă seva (…) Am prins șerpi și am învățat să le mulg colții. Puteam să storc un strop de venin dintr-o coadă de viespe. Am vindecat un copac muribund și am ucis o viță otrăvitoare doar atingând-o cu mâna. Însă Aietes avusese dreptate: talentul meu cel mai mare era metamorfoza și într-acolo mi se întorceau mereu gândurile (…) Mi-am schimbat lemnul de foc în cedru ca să-mi umplu cu parfumul său odăile, noapte de noapte. Am prins o albină și am făcut-o broască, un scorpion și l-am făcut șoarece” (pp. 95-96).
De altfel, folosirea puterilor vrăjitorești, interzise în lumea zeilor, și în special temuta metamorfoză, îi atrage pedeapsa.
Cu toate puterile pe care le deține, Circe nu e o vrăjitoare convențională, în sensul că darul pe care îl are nu o transformă într-o ființă egoistă, rea, dornică de răzbunare. Portretul pe care i-l face scriitoarea americană este mai degrabă în contrast cu imaginea pe care o avem noi despre vrăjitoare. Mai degrabă sensibilă, timidă, cu o inteligență sclipitoare și rebelă, Circe întruchipează femeia modernă, emancipată, capabilă să își crească singură copilul, mamă iubitoare, amantă desăvârșită și stăpână peste propriile sentimente, dar și empatică și înțeleaptă atunci când vine vorba de relațiile cu ceilalți, și în special cu muritorii. De aceea, se poate spune că romanul Madelinei Miller, cu amendamentele revizioniste introduse într-un mod discret de autoare, este un manifest al feminismului contemporan, în care iubirea pasională, compasiunea față de tot ceea ce există, delicatețea și inteligența sunt atributele capabile să schimbe în bine lumea în care acestea se manifestă.
Circe e o vrăjitoare bună, așa cum dorește autoarea să fie. Ea se apropie, mai degrabă, de vrăjitoarele din filmele fantastice, Morticia Addams, Melisandre sau de regina elfă Galadriel, din franciza „Stăpânul inelelor”. Ambiguitatea comportamentului și ambivalența – ca atribute ce decurg din forța transcendentă de care dispun vrăjitoarele – se regăsesc din plin și în scrierea Madelinei Miller. Aceste manifestări ale puterii sunt văzute însă de scriitoare ca mărci ale feminității, de care orice reprezentantă a sexului frumos se poate folosi. Acest lucru face ca romanul, deși are la bază o intrigă mitologică, să poată fi citit și ca o poveste foarte actuală despre iubire, dăruire, feminitate și voință. În fond, într-o lume dominată de zei și de titani, care iau deciziile cele mai importante, Circe reușește să se impună prin armele feminității.
Cu cât vrăjitoarea dobândește o nouă identitate, sub bagheta magică a scriitoarei, cu atât romanul devine mai interesant. Fără să poarte cititorul în labirinturi semantice sau prin arabescuri stilistice complicate, Circe este o narațiune care curge frumos către un final previzibil, cunoscut de câteva mii de ani. Cu toate acestea, romanul Madelinei Miller nu plictisește nici măcar printr-un singur pasaj. Narator subiectiv, implicat în evenimente, construind povestea în jurul sentimentelor și trăirilor personajului principal, scriitoarea americană se folosește de personaje și de fapte mitologice pentru a realiza un model feminin ce își are locul alături de alte ipostaze ale femeii în literatura contemporană. Circe, așa cum am mai afirmat, capătă identitate tocmai prin caracterul său ambiguu. Deși are fire de zeiță, calitățile ei umane o fac o veșnică inadaptată pentru lumea zeilor nemuritori. Scrutând veacurile din insula-închisoare Aiaia, Circe se simte într-un fel părtașă destinului tragic al lui Prometeu. De aceea, poate că cea mai reușită scenă din roman este întâlnirea dintre eroul care i-a mâniat pe zei și nefericita vrăjitoare:
„Rămăsesem singură cu el. Aerul mustea de sânge zeiesc gros ca mierea. Pe picioare încă i se prelingeau râulețe de sânge topit. Simțeam că-mi zvâcnesc venele. Oare știa de mine? M-am apropiat prudentă de el. Pieptul i se înălța și i se lăsa cu un hârâit slab.
-Cinstite Prometeu.
În sala aceea răsunătoare, glasul îmi era aproape stins.
Și-a ridicat capul spre mine. Când și-a deschis ochii, am văzut că erau frumoși, mari și întunecați, cu gene lungi. Deși avea obrajii netezi și fără fir de păr, părea la fel de bătrân ca bunicul. ”
Seducătoare și rafinată, Circe nu are cum să nu-ți placă. Unul dintre meritele romanului este că reușește să mențină pe tot parcursul povestirii atenția îndreptată către bunătatea vrăjitoarei. Raportată la calitățile umane pe care le are, orice putere nepământeană nu mai pare atât de înfricoșătoare. Cu toate acestea, în scurt timp, Circe va împărtăși aproximativ aceeași soartă cu eroul său favorit, doar că lanțurile sale sunt invizibile și vrăjitoarea are puterea să se debaraseze de ele. Acestea poate că sunt și avantajele oferite de firea nemuritoare. Dar, fiica lui Helios ar da cu ușurință palatul de cleștar al nemuririi, adevăratele sale lanțuri, pe destinul măreț și tragic al muritorilor față de care orice zeu se arată a fi invidios. Finalul, previzibil, restaurează „dreptatea” lui Prometeu și, odată cu ea, „adevărul” vieții omului muritor. Iar dacă ne va cuprinde vreodată angoasa în fața morții, să ne gândim că au existat nemuritori care au renunțat la eternitate pentru a fi fericiți în condițiile existenței umane:
„Deasupra capului, constelațiile se rotesc. Firea mea de zeiță strălucește ca ultimele raze de soare înainte să se scufunde în mare. Pe vremuri credeam că zeii sunt opusul morții, însă acum îmi dau seama că sunt mai morți decât orice altceva, căci sunt neschimbători și totul li se scurge până la urmă printre degete.”
Chiar dacă nu știm ce s-a întâmplat în realitate cu Circe, să acceptăm ideea că literatura construiește lumi posibile, în care Prometeu, Sisif sau Circe ar putea fi fericiți, iar zeii se prăpădesc de dorul nostru. Vrăjitoarea cu glas de muritoare ne învață, în cele din urmă, să nu ne temem să fim oameni și să nu-i invidiem pe zei.
Circe de Madeline Miller
Editura: Paladin
Colecția: Fantasy
Traducerea: Ioana Filat
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 424
ISBN: 9786069000359
Cartea poate fi cumpărată de aici.
[1]Circe este al doilea roman al tinerei scriitoare. În 2011, a publicat romanul Cântul lui Ahile. Tradus în peste 40 de limbi, romanul, care repune în scenă celebrul război troian, a fost publicat la noi de editura Polirom, în 2012.
