La conferința de presă de dinaintea deschiderii oficiale a ediției 2018 a Concursului Internațional George Enescu, cei trei câștigători ai ediției 2014 a acestui concurs erau dornici să cânte. Se vedea din felul cum dialogau între ei, dar și cu ziariștii. Temperamente total diferite – Stefan Tarara și Josu de Solaun extrovertiți și puși pe glume, Eun-Sun Hong introvertită și meditativă – au căutat să evidențieze cu fiecare cuvânt importanța întâlnirii pe care au avut-o cu muzica lui Enescu. Trecând peste banalele deja declarații (cât de mult le-a schimbat sau influențat cariera artistică muzica marelui compozitor român este un truism pentru marea majoritate a artiștilor, numai că tot merită reiterat acest lucru de fiecare dată, pentru că, cine știe, poate ajungem și noi, românii, să înțelegem că Enescu este un uriaș al componisticii universale), cei trei au ajuns repede la concertul de deschidere al ediției de anul acesta. Ei bine, nimic din cele auzite nu prevestea adevărata bucurie pe care aveau să ne-o facă ascultându-i în Sala Mare a Atenelui Român. Pentru mine, înainte de orice, acest concert a fost unul al celebrării bucuriei. Eram în sală melomani, dar și oameni mai puțini obișnuiți cu muzica clasică, cu toții veniți după vacanță (poate că prea lungă pentru unii dintre noi) și pregătiți să-l regăsescă pe Enescu. Și l-am regăsit! În toată genialitatea lui!
Credit foto: Cristian Tamas
În prima parte a serii am ascultat Concerto for Orchestra de Tian Tian, lucrare care a câtigat secțiunea Compoziție a Concursului Internațional George Enescu în 2016. Un concert de foarte bună calitate, bine structurat, închegat și ca mesaj, dar și din punctul de vedere al expresivității artistice. Un concert care m-a trimis de la primele acorduri cu gândul la filmele lui Alfred Hitchcock, poate și pentru că Tian Tian a vrut să aducă pe scenă toată zbaterea lumii contemporane în a găsi calea de a continua, de a merge mai departe. Bun tehnician și excelent cunoscător al teoriei muzicale, Tian Tian a dat fiecărei părți din concert distincție și valoare, reușind să se foosească și de instrumente specifice. Conflictul muzical menit să-l evidențieze pe cel dintre vechi și nou, dintre tradiție și inovație l-a rezolvat prin apelul la clopote și vibrafon, aducând în acest fel în fața noastră și o parte din tradiția muzicală a Chinei, țara de origine a compozitorului. Am ascultat un concert menit să ne scoată la iveală toate temerile legate de cine suntem și încotro ne îndreptăm, un concert în care bătălia dintre vechi și nou a avut multe momente indecise, dar din care am ieșit noi, cei din sală, câștigători. Un concert care a cerut foarte multă tehnică din partea instrumentiștilor, foarte multă precizie și coordonare, iar aici s-a văzut din plin arta lui Gabriel Bebeșelea, dirijorul întregii seri. Pentru că orchestra a sunat impecabil, dând astfel ocazia compozitorului (aflat în primele rânduri în sală) să-și audă lucrarea într-o interpretare care îi va servi drept referință pe viitor.
Al doilea concert al serii a fost dedicat Triplului concet pentru vioară, violoncel, pian și orchestră de Paul Constantinescu. Așa se face că i-am avut în fața noastră pe cei trei laureați ai Concursului Internațional George Enescu care ne-au demonstrat că n-au câștigat întâmplător ediția 2014 a acestui concurs. Pe Stefan Tarara l-am recunoscut cu greu la conferința de presă (s-a îngrășat foarte mult între timp) și chiar m-am întrebat dacă o să-i regăsesc suplețea și agilitatea cu care m-au impresionat când a câștigat concursul – i-am spus-o și lui, o repet și aici: mi se face pielea de găină ori de câte ori îmi aduc aminte cum a sunat vioara lui atunci – dumnezeiește e puțin spus! Fără stare, respirând muzică prin fiecare por al pielii, Stefan Tarara a dat dovadă aseară că, înainte de toate, este un bun tehnician, un excelent cunoscător al tainelor viorii (nu degeaba îi place să predea) și un foarte bun partener de scenă pentru ceilalți doi soliști ai serii, cu care s-a aflat într-un continuu dialog, neexistând sincope sau rateuri. El și Josu de Solaun au fost întruchiparea expresivității, a exteriorizării trărilor muzicale, te bucurai urmărindu-i în felul cum intrau în universul muzicii lui Paul Constantinescu și cum reușeau să ne-o redea nouă, să ne provoace să ascultăm ceva ce părea că vine din alte sfere. Dialogul dintre cei doi a fost bine potențat, ba chiar și temperat pe alocuri de violoncelul lui Eun-Sun Hong. Intuitesc o fire vulcanică la tânăra interpretă, numai că o convertește la nivel muzical prin execuții demne de toată lauda. Își iubește instrumentul și-l tranformă în cel mai bun mijloc de comunicare dintre ea și sală. Concertul lui Paul Constantinescu este destul de dificil, dar pe atât de frumos, pentru că regăsești în el tradiția românească (multe referințe muzicale la folclorul românesc) atent pusă în valoare și mi-a plăcut felul cum Gabriel Bebeșelea a reușit să accentueze exact acest specific.
Ultima parte a serii a aparținut lui Enescu, căci altfel nu se putea. Poema Română te schimbă pe interior de fiecare dată când o asculți, iar aseară ce s-a auzit a fost cu adevărat de magistral.
Când l-am întrebat pe Gabriel Bebeșelea despre cât de apropiat îi este Enescu, el mi-a răspuns că încă nu-l cunoaște pe cât ar trebui. Și o spune cineva care, în ciuda tinereții, a dedicat operei enesciene ani buni de studiu și cercetare în arhive. Are o pasiune nestăvilită pentru a scotoci și a găsi partituri uitate sau pierdute (vezi albumul lansat aseară după concert – Strigoii -, și încă alte cinci manuscrise descoperite la care lucrează!), la care se adaugă o tenacitate din ce în ce mai rar întâlnită astăzi de a surmonta dificultăți tehnice și de ordin artistic și o seriozitate care mi l-au apropiat foarte mult de-a lungul timpului. Cald, extrem de atent la partenerii de scenă, conduce orchestra cu fermitate, lăsând să transpară în fiecare gest dragostea pentru muzică și respectul pentru cei care au compus-o. Nu cred să existe concert al lui Gabriel Bebeșelea care să nu ți se lipească de suflet, dar Poema Română din seara lui 2 septembrie va rămâne ca fiind memorabil. Cu corul plasat în spatele sălii și cu o orchestră dornică să impresioneze, Gabriel Bebeșelea a știut să medieze relația dintre muzicieni și spectatori, astfel încât muzica să aibă de câștigat. Ridicându-se pe vârfuri, dansând atunci când se auzeau ritmuri ce aducea a folcor românesc, impunând categoric o rupere de ritm atunci când era cazul, dar înainte de toate natural, de o naturalețe covârșitoare, cu alte cuvinte Gabriel Bebeșelea. E uimitor cum pătrunde în mintea compozitorului și cum reușește să dea valoare și personalitate fiecărei note și fraze muzicale. E un foarte bun explorator Gabriel Bebeșelea și un foarte mare iubitor de oameni, iar atunci când aceste calități se întâlnesc cu dragostea pentru muzică avem de-a face cu un mare muzician. Și nu pot decât să mă simt privilegiată atunci când îl ascult în direct.
A fost un concert de deschidere a Ediției 2018 a Concursului Internațional George Enescu de ținut minte și de purtat în suflet. Să sperăm că cei care vor câștiga anul acesta vor fi la fel de buni (sau și mai buni, de ce nu), pentru că eu, una, abia aștept să-i aplaud.
Un comentariu
Amintiri din viitor? ” Poema Română din seara lui 2 septembrie va rămâne ca fiind memorabil. ” Seara lui 2 septembrie sta sa vina.