A te pierde pe tine (nu) e cea mai mare dramă?

Arhetipul tatălui stă în centrul întregii construcții narative din Tatăl, spectacolul Teatrului Clasic Ioan Slavici Arad, spectacol sub semnătura regizorală a lui Radu Iacoban și care a avut premiera în aprilie. În jurul tatălui gravitează totul, viețile celor apropiați se schimbă în funcție de stadiile bolii, universul familial se transformă pe zi ce trece în ceva impersonal, astfel încât la final pare că nu prea mai vrei să te întorci la cele (bine)știute, pentru că ai senzația aceea de nu-mai-știi-nimic. Piesa este scrisă în 2012 și de aceea tot ceea ce se aude și se vede de-a lungul întregii reprezentații îți pare foarte cunoscut, pare că faci parte din poveste încă de la primele replici. Dincolo de această (uneori stranie) senzație te surprinde faptul că ceea ce i se întâmplă tatălui i s-a întâmplat și bunicului tău, sau mătușii sau mai știu eu cărei alte rude din familie, de-o vârstă destul de înaintată. Și-ți dai seama că ai fi putut să-i ajuți, dacă ai fi știut despre ce era vorba. Spectacolul acesta este extrem de binevenit din această cauză: în România se cunosc prea puține despre bolile degenerative, iar un om atins de demență este deseori etichetat ca fiind nebun și atât, pentru că odată ce i s-a lipit eticheta nimic nu se mai face, omul este scos în afara vieții sociale și privat de orice recunoaștere a demnității sale. Încă de la primele semne de boală omul este tratat ca un paria, ca pe un dependent și asistat social și restul se știe prea bine. În Tatăl e ceva mai mult de atât, pentru că autorul a vrut ca accentul să cadă pe schimbarea dinamicii relaționale din interiorul unei familii atunci când stâlpul acesteia, Tatăl, este atins de boală.

Scăderea treptată, progresivă a gândirii (lucide) și a judecății, schimbările bruște de comportament, schimbările de conținut la nivel de limbaj (sunt cuvinte repetate aproape obsesiv, după cum apar intempestiv cuvinte pe care personajul nu le folosește în mod obișnuit), incapacitatea de a mai învăța ceva nou (rutinile sunt vitale pentru un astfel de bolnav, de aceea nimic din interiorul casei nu trebuie schimbat de la locul lui), memoria de scurtă durată alterată serios, iar cea de lungă durată cu mari goluri. Despre toate acestea este vorba în Tatăl, iar faptul că scenografia se reduce la un cub – spațiu concentraționar – în interiorul căruia tatăl este obligat să trăiască (așa cum mai poate) vine să accentueze și mai mult toată această continuă degradare a sării mentale a lui. Albul acela absorbant de firesc și dătător de spaime, aburii ceții care plutește când și când, semn că deruta este omniprezentă, fiica și ginerele care intră și ies din acest spațiu, asistenta medicală care încearcă să redefinească relațiile tatălui cu restul familiei, toate împreună re-fac, re-dau povestea Tatălui, așa cum au trăit-o ei și așa cum au înțeles-o. Căci, din interior privind, pare că nu mai înțelegi nimic din cele ce i se întâmplă celui atins de boală, după cum nu mai știu cum să se comporte nici cei mai sănătoși.

Ovidiu Ghiniță face în Tatăl unul din acele roluri pentru care merită să aștepți o viață. Se vede cum se pierde (în sensul bun al cuvântului, de această dată) în replici, se adâncește în boală și își caută resorturi interioare pentru a accentua și mai mult pierderile personale: faptul că își tot așteaptă fiica pierdută într-un accident nu e deloc întâmplător asociată cu spaima legată de pierderea ceasului. Când îți dai seama că ai pierderi de memorie (în demență există pasaje de conștiență, spre deosebire de Alzheimer) faci tot posibilul să nu te pierzi în propriile goluri de memorie și atunci apelezi la tot felul de ancore. Iar ceasul devine mai mult decât obiectul care măsoară timpul, devine uneori singurul obiect cu semnificații afective. De aici și asocierea cu așteptarea fiicei.

Roxana Sabău (Anne) și Andrei Elek (Pierre) se alătură lui Ovidiu Ghiniță cu care intră în relații în funcție de stadiul bolii acestuia, dar și în funcție de cum reușesc ei să accepte sau nu faptul că tatăl chiar este bolnav.

Un spectacol foarte bun, în care mulți dintre spectactori își vor recunoaște neputințele, spaimele și necunoaștearea/nepriceperea. Dar nu pot să închei fără să-mi exprim o ușoară dezamăgire derivată dintr-un soi de profeție neîmplinită. Am ieșit din sală cu senzația că lui Radu Iacoban i-a fost frică să meargă până la capăt cu descompunerea bolii; am avut de câteva ori de-a lungul reprezentației confuzii legate de construcție – pur și simplu nu mi-am dat seama ce-a vrut să redea scenic regizorul și de aici senzația că unele etape ale bolii au fost ratate aproape complet. Faptul că boala în sine derutează nu înseamnă că și eu, spectactor, trebuie să fiu derutat în înțelegerea a ceea ce se întâmplă pe scenă. Dacă muți accentul de pe relațiile dintre bolnav și restul oamenilor pe redarea spaimelor celui atins de boală, atunci va trebui să faci în așa fel încât să existe un element de legătură între exterior – casa și universul familiei – și inteiror – acolo unde spaimele sunt bine instalate și blochează de cele mai multe ori oprirea din evoluție a bolii.