Summerlost sau cum te poți apropia de lumea teatrului

Cei care mă cunosc de ceva timp îmi știu și cele trei mari pasiuni: să citesc, să vâd cât mai multe piese de teatru și să ascult muzică. Și când am dat peste Summerlost sau visul unei vacanțe de vară de Allie Condie m-am bucurat mai ceva ca un copil care-și primește cadoul de Crăciun.

Dincolo de faptul că Allie Condie își dă examenul de scriitoare de mare forță cu această carte se află bucuria mea nedisimulată de a regăsi între paginile cărți recompusă atmosfera unui festival de teatru. Sunt o obișnuită a festivalurilor de teatru de mulți ani, iar de câțiva ani încoace am reușit să pătrund oarecum și în culisele organizării unui asemenea eveniment. Regăsești reunite pentru câteva zile pasiunea și energiile câtorva oameni care fac tot posibilul ca artiștii invitați să joace să se simtă în formă și să dea pe scenă și ultimul lor strop de talent. Și e minunat să vezi interacțiunea nemediată, directă dintre spectactori și actori, ultimii dornici să se încarce cu bucuria celor din sală. Am recompus multe din cele văzute de-a lungul anilor în festivalurile de teatru de la noi citind cartea lui Allie Condie.

Cedar și Leo sunt cele două personaje principale ale romanului, iar cei doi ajung să se cunoască cu prilejul festivalului Summerlost, al treilea festival ca mărime din lume dedicat lui Shakespeare. Și e minunat să afli că acesta se organizează în SUA, deci peste ocean, departe de locul unde marele Will s-a născut și a creat, dar se pare că nu prea departe pentru iubitorii de teatru de cea mai bună calitate. Dacă Leo este un obișnuit al festivalului, nefiind la prima ediție la care participa ca voluntar, Cedar este cea care trebuie să facă față acomodării cu un întreg univers, ea fiind proaspăt mutată în Iron Creek. Și adaptarea la nou are sau nu loc, asta urmează să aflați citind capitol după capitol. Aici și acum o să spun doar că Summerlost sau visul unei vacanțe de vară este una dintre cele mai bune pledoarii pentru voluntariat, și doar pentru asta și tot ar trebui citită cartea și de către copii, dar și de către părinții acestora. Cedar și Leo află ce înseamnă responsabilitatea, își testează cunoștințele, memoria și capacitățile de comunicare în diverse ocazii, reușesc să învețe să facă echipă și află pe pielea lor ce înseamnă minciuna și cât de multe daune poate să producă lipsa sincerității.

«„Nu mi‑am putut da seama dacă primii clienți ai turului nostru erau sau nu sonați.
Erau trei doamne în vârstă. Aveau tricouri cu figura lui Lisette Chamberlain imprimată pe partea din față.

— Îmi place că începem în zori, a spus una dintre ele în timp ce Leo se îndrepta către ele. Este o atmosferă mai spirituală.

— Bună ziua, a rostit Leo, iar doamnele s‑au întors surprinse.

— Noi suntem ghizii dumneavoastră, a continuat el. Sunteți pregătite să începem?

— Sunteți doi copii, a protestat una dintre doamne.

Avea părul cărunt și ondulat. O alta avea părul alb și ondulat, iar cea de‑a treia avea părul roșcat, lins, cu tunsoare bob. Roșcata părea mai plină de viață decât celelalte două, poate din pricina podoabei capilare. Mi‑am dorit întotdeauna să fiu roșcată.

— Da, a replicat Leo, suntem copii. Dar știu tot ce se poate despre Lisette Chamberlain.
Cele trei s‑au privit. Îmi dădeam seama că au crezut că sunt trase pe sfoară.

— Serios? a exclamat roșcata. De exemplu, știi care era culoarea preferată a lui Lisette?

— Violet, a răspuns calm Leo. La interviuri glumea întotdeauna și spunea că era auriu, pentru a se asorta cu Oscarul pe care îl va câștiga într‑o bună zi, dar, de fapt, era violet.

— Și care a fost data nunții ei? se amestecă cealaltă doamnă.

— Care dintre nunți? întrebă Leo. Cea despre care prea puțină lume știe și care a fost anulată sau cea cu Roger Martin? Sau poate vă referiți la Halloween?

Când era mică, și‑a propus să se mărite de Halloween și să aibă o nuntă în portocaliu și negru.
Roșcata a izbucnit în râs, iar cea cu părul alb i s‑a alăturat. Imaginea lui Lisette a sărit în sus și în jos, odată cu piepturile lor. Însă cea căruntă părea încă destul de înțepată.

— În regulă, ți‑ai învățat bine lecția. Și ne ceri cinci dolari pe bilet. Haide să auzim ce ai să ne spui.

Leo a arătat clădirea companiei de asigurări.

— Povestea lui Lisette începe aici, a spus Leo.

— Stai puțin, a exclamat una dintre femei, nu ne duci înăuntru?

— Nu, a răspuns Leo.

— Parcă văd ce o să spui. Nu este voie.

— Exact, a aprobat Leo.

— Așadar, nu este un tur oficial. Nu este aprobat în niciun fel de festival, i‑a replicat ea cu o grimasă ursuză.

— Este mai bine așa, am intervenit eu.

Toată lumea s‑a întors să se uite la mine. Leo și‑a ridicat sprâncenele a mirare. Îl anunțasem că vreau să ascult la primele tururi, pentru a putea să învăț materialul.

— Turul prin festival ar fi fost plicticos.

Leo s‑a declarat de acord:

— Corect.

Femeia morocănoasă încă nu era pe deplin convinsă, așa că am adăugat:

— Și nici măcar nu este nimic de văzut aici. Acum este o companie de asigurări. Birouri și cam atât.

Este mai ușor să ne imaginăm scena dacă rămânem afară. La exterior, clădirea are mai mult aerul locului pe care l‑a văzut mama lui Lisette când a venit aici pentru a naște copilul. S‑o fi gândit că fiica ei va devein una dintre cele mai mari actrițe din timpurile noastre? am continuat, aruncând o privire către Leo.

Rămăsesem fără nimic de adăugat, pentru că, de fapt, nu știam mare lucru despre Lisette, în afara informațiilor de bază.

Leo mi‑a zâmbit larg. A prins ideea, la fel cum obișnuiam cu tata să ne aruncăm mingea, cu un ritm bun, de la unul la altul, în curtea din față — fluid, continuu.

— Știm că mama lui Lisette a luat cu ea o listă de nume când s‑a dus la spital, a adăugat Leo. Nu știa dacă urma să aibă un băiat sau o fată, așa că a avut pe listă câte cinci nume pentru fiecare posibilitate. Sunt sigur că știți deja ce nume erau pe acea listă.

— Nu, a spus roșcata, cu un mic zâmbet pe figură. Nu știm.”»

Cedar e un copil special, pentru că sosirea ei în Iron Creek nu a fost o întâmplare, ea sosind aici cu ce mai rămăsese din familia ei după un accident cărora le-a căzut victimă tatăl și fratele mai mic. E interesant felul cum alege Allie Condie să pună în pagină toate frământările ei interioare, toate încercările ei de a găsi răspunsuri la întrebări rostite sau nu. Nimic din ceea ce îi aparține lui Cedar nu pare nefiresc, strident sau nelalocul lui. Pentru că arta lui Condie e de a construi personaje credibile, care se mișcă natural în lumea lui Shakespeare și care poartă cu ele peste tot pe unde ajung emoții, traume, secrete la fel care oricare alți oameni. Cedar și Leo cresc într-o vară cât alții în ani întregi, dar nu e nimic anormal în asta. În existența fiecăruia există niște praguri peste care am trecut (cu efort sau nu) și care ne-a marcat trecerea dintr-o etapă în alta a vieții. Și mai eceva la Cedar: are o capacitatede introspecție pe care veți dori să o găsiți la cât mai mulți dintre cei cu care vă intersectați de-a lungul zilei.

«„E special, spuneau ei. Unul dintre acele suflete speciale care nu trebuie să se îngrijoreze pentru nimic din ce fac aici, pe pamânt, pentru că vor merge direct în rai!“

Sau: „Este printre noi pentru a ne învăța să semănăm mai mult cu el.“

Cineva mi-a explicat că, pe vremuri, oamenii ca el erau luați și duși într-un loc special.

— Sora bunicii era așa, mi-a mărturisit prietena mea Casey de la biserică. Și au dus-o în acel loc. Un fel de spital. Bunica nu a prea mai văzut-o după asta. Mama spunea că sunteți foarte norocoși că trăim alte vremuri.

Cred că avea dreptate, dar mi se părea că și oamenii care repetau că Ben era special și că nu are de ce să-și faca griji greșeau la fel de mult ca oamenii de pe vremuri, dar în alt sens.

Pentru că era o prostie. Ce se întâmpla dacă această Viață este tot ce a avut Ben? Oamenii spuneau că este dulce și special (așa și era), dar el era totodată trist și nervos. Mai mult decât majoritatea oamenilor. Țipa. Uneori propriul corp i se părea atât de ciudat, încât sărea și sărea de parcă ar fi vrut să fie eliberat din acea piele. Îl puteam vedea cum se uita la noi și părea să ne roage să-l luăm de acolo, iar noi nu am știut niciodată unde anume să-l ducem. Nu poți să scoți pe cineva din propriul corp. Nu era cinstit. Oare Dumnezeu chiar i-ar fi făcut așa ceva unui om

pentru ca alții să poată simți că învață lucruri importante în cele câteva minute pe care le petreceau cu el?

— Acum s-a vindecat, îmi explicau la înmormântare. Are corpul perfect. Gândește-te cât de fericit trebuie să fie în rai.

Am urât înmormântarea din adâncul sufletului.

Erau atât de siguri pe ei, iar eu nu eram deloc sigură.

— Și este o mare binecuvântare că Ben este împreună cu tatăl lui, a spus altcineva. Au fost împreună când s-a întâmplat și acum sunt împreună. Sunt acolo sus amândoi și așteaptă.

Cuvintele acelea m-au frapat, pentru că, dacă Ben ura ceva, erau sălile de așteptare. Și asta pentru că, după ce stătea în sala de așteptare, i se întâmplau de obicei lucruri înfricoșătoare, dureroase sau stresante.»

Cultivarea respectului pentru familie și tradițiile acesteia, descoperirea acelor resorturi interioare care te fac să mergi mai departe, acceptarea suferinței ca fiind parte din procesul de acceptare și vindecare de după o pierdere atât de mare cum este cea a tatălui și fratelui, despre toate acestea este vorba în Summerlost sau visul unei vacanțe de vară. Și despre încă câte altele! Și să nu uit, nu lipsesc stropul de mister, picătura de aventură și liantul care face ca totul să devină coerent – o misterioasă Lisette, o actriță născută să-l joace pe Shakespeare.

«Gary era ca Ben. Nu chiar la fel. Dar asemănător. Nu reușisem să înțeleg până atunci, pentru că Gary era mai în vârstă și nu aveam de unde să știu dacă Ben ar fi ajuns vreodată atât de departe sau dacă și-ar fi găsit un loc atât de potrivit pentru el cum era Summerlost pentru Gary. Nu aveam să știu niciodată.

Am clipit și pe obraji au început să-mi curgă lacrimi. Le-am șters repede.

— De parcă ar fi regatul lui, am spus. Locul în care se simte în siguranță.

— Exact, a făcut Meg, întinzându-mi o batistă.

Era clar ca înțelesese ce am descoperit eu. Probabil că aflase despre Ben.

— Ultimul amănunt pe care îl știu despre Lisette este că a facut un gest frumos pentru prietenul ei, a continuat Meg. Și că era plină de viață și pregătită să facă o schimbare. Este un mod bun de a-și aduce aminte de cineva.

„Aș vrea și eu un mod bun de a-mi aduce aminte“, mi-ar fi plăcut sa-i spun lui Meg. „Aș vrea să nu mai plâng. Aș da orice să nu mai simt o asemenea tristețe.“»

Cred că este prima carte pentru copii pe care o recomand în primul rând pentru că astfel aceștia vor (re)descoperi lumea teatrului. Și, cine știe, poate că voi întâlni pe coridoarele unuia sau altuia dintre teatrului țării pe câțiva dintre cititorii Summerlost sau visul unei vacanțe de vară de Allie Condie care să-mi spună că așa l-au descoperit pe Shakespeare.

Summerlost sau visul unei vacanțe de vară de Allie Condie

Editura: Corint