Wilfred Thesiger – “Printre arabii din sudul Irakului” (fragment în avanpremieră)

Despre carte

În cei opt ani petrecuţi la jumătatea secolului trecut în ţinuturile mlăştinoase de la confluenţa Tigrului cu Eufratul, Wilfred Thesiger a ajuns să-i înţeleagă şi să-i admire pe locuitorii din această zonă şi stilul lor de viaţă neschimbat de milenii. Călătorind din sat în sat cu canoea, Thesiger vede case din stuf cu o arhitectură impresionantă, canale şi lacuri pline de peşti şi păsări acvatice, insule plutitoare şi turme de bivoli de apă, asistă la vînători de mistreţi, la accidente, conflicte şi vendete. Astfel îi cunoaşte pe oamenii acestei regiuni, arabi curajoşi, ospitalieri şi loiali, care aveau să sufere enorm de pe urma distrugerilor din timpul regimului lui Saddam Hussein. Cartea sa este un omagiu adus acestor oameni şi o mărturie tulburătoare despre o cultură şi un ecosistem care astăzi aproape că au dispărut.

Din cuprins:

La vînătoare de mistreţi • Sosirea la Qabab • Primele impresii despre madani • În casa de oaspeţi a lui Sadam • Bu Mughaifat, un sat din Mlaştini • În inima Mlaştinilor • Vrajbele în Mlaştini • Falih Bin Majid • Moartea lui Falih • Familia lui Amara • Potopul din 1954 • Seceta din 1955

Despre autor

Wilfred Thesiger (1910–2003), explorator şi scriitor britanic născut în Addis Abeba (Etiopia). În 1935 a intrat în Serviciul Politic din Sudan, iar la izbucnirea celui de–al Doilea Război Mondial a fost detaşat în cadrul Armatei de Apărare Sudaneze. Mai tîrziu a servit în Etiopia, Siria şi, în cadrul Forţelor Speciale Aeriene, în Deşertul Libian. După război a călătorit în Peninsula Arabă, Kurdistan, Irak, Hindukush, Karakorum, Maroc, Etiopia, Kenya şi Tanganyika. Pentru realizările sale ca explorator, i s–au decernat Founder᾿s Gold Medal (Royal Geographical Society), Lawrence of Arabia Medal (Royal Central Asian Society), Livingstone Gold Medal (Royal Scottish Geographical Society) şi Burton Memorial Medal (Royal Asiatic Society). A fost membru al Royal Society of Literature şi membru de onoare al Academiei Britanice. În 1995 a primit titlul de Cavaler. Este foarte cunoscut şi pentru volumul Nisipurile arabe (1959; Polirom, 2015), în care îşi povesteşte călătoriile prin Peninsula Arabă între 1945 şi 1950, descriind modul de viaţă pe cale de dispariţie al beduinilor.

Cartea se adresează cititorilor pasionați de literatură de călătorie, dar şi celor interesaţi de istoria şi modul de viaţă al locuitorilor arabi din sudul Irakului.

Fragment

Gazdele mele erau destul de curtenitoare, însă în mod limpede nerăbdătoare să scape de mine şi mă tratau ca pe un impur. Şiiţii consideră puritatea rituală o îndatorire religioasă, iar cei care sunt mai stricţi nu beau din aceeaşi cană cu un necredincios. Cum aceşti oameni erau extrem de puţin rigizi în ce priveşte celelalte reguli religioase ale lor, această diferenţiere în particular părea o nepoliteţe deliberată. Am început să mă întreb dacă, fiind creştin şi european, voi ajunge vreodată să mă înţeleg bine cu ei, aşa cum îmi doream.

Până când, în drumul meu spre nord, către tribul Fartus, s-a întâmplat să mă opresc la o raba dintr-un sat mare din ţinutul tribului Amaira.

Proprietarul nu era acasă, însă ne-a întâmpinat un tânăr înalt şi chipeş. Bărbaţii care mă aduseseră s-au întors în satul lor imediat după ce au băut nişte ceai. Gazda mea, al cărei nume era Abid, prescurtare de la „slava lui Dumnezeu”, a sosit la asfinţit.

— Ce ai în cutiile astea? m-a întrebat el după cină.

— Medicamente.

— Eşti doctor?

— Mă pricep la medicină.

— Ştii să faci o circumcizie?

Nu mai făcusem niciodată o astfel de operaţie, dar asistasem la multe în spitale şi în triburi, aşa că am riscat:

— Da.

— Vrei să faci circumcizia fiului meu Kharaibid? Au trecut mulţi ani de când a fost aici cineva care ştia să facă o circumcizie şi vreau să i se facă asta ca să se poată însura.

A arătat spre flăcăul care mă primise şi care, în acel moment, turna cafeaua. Destul de temător, am consimţit să-l operez dimineaţă.

Circumcizia, deşi nu e pomenită nicăieri în Coran, este considerată în general obligatorie pentru musulmani, urmând exemplul Profetului însuşi, care a fost circumcis după obiceiul arab. Nici o persoană necircumcisă nu are voie, după lege, să facă pelerinajul la Mecca. La triburile din sudul Irakului, fie madani, fie păstori, operaţia era adesea amânată până la vârsta maturităţii, ca în cazul cu care mă confruntam eu, fiind rareori făcută înainte de pubertate. Era realizată de specialişti care călătoreau vara din sat în sat. Onorariul lor tradiţional era un cocoş, dar mai adesea cereau cinci şilingi. Exemplele muncii lor, pe care le-am văzut mai târziu, erau înspăimântătoare. Foloseau o lamă murdară, o bucată de sârmă şi nici un antiseptic. După ce terminau, presărau rana cu o pulbere specială, făcută din prepuţurile uscate ale victimelor lor anterioare, iar apoi o legau strâns cu o cârpă. Oamenii care trăiesc în astfel de condiţii capătă o rezistenţă remarcabilă la infecţii, însă la asta nu puteau rezista, iar uneori treceau şi două luni până să se vindece, între timp având dureri groaznice. Un tânăr a venit la mine pentru tratament la zece zile după circumcizie şi, cu toate că sunt destul de obişnuit cu privelişti şi mirosuri neplăcute, mi-a venit să vomit de la duhoare. Tot penisul, scrotul şi partea interioară a coapselor erau o masă supurândă de pe care se desprindea pielea, iar puroiul îi şiroia pe picioare. Până la urmă l-am vindecat cu antibiotice. În ciuda stigmatului social pe care îl implica faptul de a fi necircumcis, unii băieţi refuzau, în mod deloc nefiresc. În alte cazuri, taţii nu voiau să le dea voie fiilor să fie operaţi deoarece nu avea cine altcineva să aibă grijă de bivoli. Câţiva susţineau că au fost circumcişi de un înger la naştere, superstiţie răspândită şi în Egipt. Mai târziu, am vizitat sate, mai ales în rândul triburilor Suaid şi Kaulaba, unde am auzit că mai nimeni nu era circumcis – ceva aproape incredibil printre musulmani.

Dimineaţă, Abid a sugerat să fac operaţia afară, ca să nu spurc casa cu sânge. O mulţime de oameni aşteptau printre bivolii din curte, aşa că nu avea să fie tocmai o operaţie chirurgicală ideală. Îşi făcuseră apariţia mai mulţi tineri de vârsta lui Kharaibid, pentru a-l susţine, am presupus eu. Mi-am ales ca asistent un băiat care părea mai inteligent. Kharaibid a adus un mojar mare din lemn, l-a răsturnat cu susul în jos şi s-a aşezat pe el.

Mi-aş fi dorit o primă operaţie mai simplă. Examinându-l, am observat că tânărul avea un „prepuţ strâmt”. Am pregătit o seringă cu un anestezic local, dar Kharaibid a întrebat imediat:

— Pentru ce e aia?

I-am explicat că o injecţie l-ar împiedica să simtă vreo durere.

— Nu, nu, nu vreau nici un ac înfipt în mine; doar taie-l pur şi simplu.

Nu am reuşit să-l conving să se răzgândească. Deja mă întrebam dacă era la fel de îngrijorat ca şi mine, deşi nu dădea nici un semn că ar fi. În timpul operaţiei, care în acest caz a durat destul de mult, el a stat absolut nemişcat, iar după ce am terminat, a spus „Mulţumesc” şi s-a ridicat în picioare. Asistentul meu, care ţinuse diversele forcepsuri şi pensete, le-a lăsat să cadă în bălegar şi, împingându-l la o parte pe alt băiat, s-a aşezat pe mojar şi a spus:

— Acum e rândul meu.

Mi-am dat seama, uimit, că toţi cei nouă prieteni ai lui Kharaibid veniseră să fie circumcişi. Cel mai mic avea în jur de 15 ani, cel mai mare vreo 24 şi am aflat mai târziu că toţi s-au recuperat în câteva zile. Evident, pudra de sulfamidă şi penicilina erau mai eficiente decât pudra de prepuţuri. Vestea ajunsese deja în satul următor înaintea mea şi am găsit acolo 20 de băieţi care mă aşteptau.

Cu timpul, puţini dintre aceşti oameni au mai fost dispuşi să-i lase pe specialiştii locali să-i circumcidă; preferau să aştepte până ajungeam eu în satul lor sau să vină să mă caute în altă parte. Odată, au venit 115 persoane şi am trudit din zori până la miezul nopţii. Ei credeau că, după circumcizie, mirosul de pâine care se coace sau cel de parfum ar inflama rana. Prin urmare, obiceiul lor era să-şi îndese în nări bucăţi de pânză şi să-şi atârne cepe în jurul gâtului, dacă reuşeau să găsească la prăvălia locală. Nu puteau nici să mănânce peşte, brânză dulce sau pepeni ori să bea mai mult de câteva guri de apă până când nu se vindecau. Specialiştii locali se prevalau de aceste superstiţii ca scuză pregătită dinainte pentru incompetenţa lor. Când vreun biet tânăr trecea şchiopătând, cu picioarele depărtate şi chinuit de durere, ei puteau să explice sentenţios:

— Desigur, prostănacul nu a avut grijă să-şi astupe nările. Probabil a mirosit pâine care se cocea sau poate a băut prea multă apă.

Wilfred Thesiger – Printre arabii din sudul Irakului