„Whole Lotta Love” de Maria Balabaș

În viața Mariei intri (și, la nevoie, ieși) după cum vrea ea: firesc, insinuant și obligatoriu în ritm de Led Zeppelin. Culmea, dacă-i asculți emisiunile de la radio (dacă nu știți vă spun eu acum – are una dintre cele mai bune emisiuni de la Radio România Cultural, Dimineața Crossover se numește!) n-ai spune că e pasionată de muzica celor de la Led Zepp. Dar Maria e asemenea păpușii pe care o desenează mereu și asemenea muzicii ce-i ține loc de înveliș exterior: frustrant de sinceră, fragilă până la spargere în mii de cioburi, iubitoare și iubită, iscoditoare, veșnic în căutare de noi sensuri… și câte aș mai putea spune despre ea. Dar sunt conștientă că n-aș putea epuiza niciodată șirul de cuvinte care s-o descrie. Pentru că ea însăși e într-o veșnică (re)cunoaștere. De fiecare dată când văd fetița care-i ține loc de semnătură și de limbaj și de salut și de tot restul (și mă mândresc că am autograf de la Maria, e unul cu adevărat prețios!) mă gândesc la balansul matrioșkăi, păpușa rusească veșnic aflată în căutarea echilibrului. Așa e și cu Maria: e tot timpul în căutarea acestui echilibru dar, culmea, pare că e tot timpul pe o linie continuă și în deplină siguranță.

Căutările ei nu deranjează, nu sunt intruzive, nu ne trezim în fața unei Marii răvășitor de pierdută în dragoste; cum nu găsim pic de indecență în expunerea relației de dragoste. Căci despre asta e vorba în „Whole Lotta Love”: despre cum te îndrăgostești și cum ajungi să nu mai fii. Relația crește gradual până la dispariția în neant, de fapt, dacă stau bine și mă gândesc, relația asta de dragoste nu dispare, ci se topește în ființa Mariei. Maria e atât de deschisă și de altruistă, încât ia din viață tot ceea ce e de prisos celorlalți și face ea cumva și transformă tot acest amalgam în ceva cu adevărat unic și prețios.

«Ce mai e de făcut? Pe mine, de exemplu, acum-acum nu mă mai pasionează Un om sfârșit de Giovanni Papini, un film de Cassavetes, Regele și cadavrul, Autobiografia lui Gandhi. Știu că am o cultură rudimentară, dar mai mult de atât nu am ce să fac, nu acum. Știi cum e să te trezești noaptea, singură prin casă, la etajul 10, și să te-ntrebi ca nebuna: „Ce mă-ta ai căutat tu, fată, să-l citești pe Eco? Ce nevoie aveai tu? Că tu trăiai altceva, nu semiotică. N-ai tu bani și față de semiotică. Nu ești vreo marcă de blugi. Tu nici bărbatul n-ai știut să ți-l păstrezi, ce treabă aveai tu cu semnificația și semnificantul și simbolul și mă-sa?” Altă dată, stăteam cu laptopul pe genunchi, era vară, transpiram, scriam și mi-am dat seama că nu aud pe nimeni în jurul meu, nu vorbește nimeni cu mine, sunt ani de zile de când n-am mai vorbit nimeni cu mine, iar oamenii cu care vorbesc eu trăiesc doar la mine în minte. M-am speriat, am închis laptopul și am ieșit în oraș atunci, în momentul ăla și mi-am spus că n-o să mai scriu până când nu reîncep să trăiesc eu însămi.»

Căutările Mariei nu sunt banale, dintre cele de care ne lovim, vrem/nu vrem, toată ziua. Nu, Maria caută răspunsuri la întrebări cum ar fi:

„Am început să exersez. Cum auzeam ceva, cum mă întreb despre mine. Sunt ca sunetul ăsta? Ca vocea asta? Mă scoate din minți „Maria inutila”? Are de-a face cu dragostea, cu tristețea? Cu fericirea? Cum sună dragostea mea? Cum sună tristețea mea? Ca un cântec sau ca o veste? Ca un anotimp sau ca o emoție din alt timp, a altor oameni, pe care i-am auzit doar în cărți, probabil, ale căror glasuri sunt doar invenția mea, invenția fiecăruia dintre noi cititorii? Ce aud când ascult Bach? Ce aud când ascult Marvin Gaye? Mi-e cu adevărat frică de materie? Când mă-nclin în fața lui Bach, de ce mă-nclin? Când mi se mișcă fundul pe muzica lui Marvin Gaye, sunt vinovată? E muzica o problemă a vinovăției?

Când ești vinovat?

Când taci sau când cânți?

Când îți înfunzi urechile sau când asculți?

Când uiți de tine într-o frumusețe totală a muzicii sau când învinovățești universul?

Este muzica o problemă a vinovăției?”

Citită pe genunchi și dintr-o suflare, asemenea unei vieți comprimate într-un șir de vreo 20 de melodii, una și una, toate preferatele tale, dar în etape diferite ale devenirii tale, „Whole Lotta Love” vrei să o reiei mereu din același punct: de acolo de unde viața ta nu mai are sens. Pentru că acum e în grija Mariei să refacă proporțiile dintre inimaginabil și imaginabil, dintre neputință și putință, dintre voit și nevoit, dintre …. și ….. Suntem martorii unei povești de dragoste, trăită și nu povestită, atât de intense sunt emoțiile și stările interioare. Distanța dintre personajul Maria și naratoarea Maria se topește într-o ființă, cea plină de dragoste și de căutări de sensuri și de înțelegere. Și cum altfel aș putea încheia acest text decât cu un citat din Maria-cea-formată-din-sunete: