„Scrisoare unui copil nicicând născut” de Oriana Fallaci

Mame de îngeri există peste tot în lumea largă; așa-și spun ele între ele, cele care n-au reușit să aducă pe lume copii plini de viață, ci doar s-au bucurat temporar de binefacerile maternității. Pentru ele minunea de a fi una cu copilul lor nu s-a completat cu minunea de a-și ține pruncii în brațe, nu s-au bucurat nici măcar o secundă de zâmbetele lor sau de scâncetele de foame. Și cu toate acestea, ele sunt mame. Mame de îngeri frumoși.

Am primit cartea înainte de Bookfest și am știut că nu va fi o lectură ușoară. Cunosc astfel de mame, știu cum li s-a schimbat iremediabil viața după o sarcină pierdută înainte de termen; unele dintre ele au avut curajul să meargă mai departe și acum au copii veseli și sănătoși; altele n-au mai reușit să treacă peste acest prag al propriei vieți și au rămas acolo, pe prag, încremenite în durerea lor, tot încercând să meargă mai departe. Intuiesc mare parte din durerea ce-o poartă cu ele zi de zi, empatizez până la un moment cu zbaterile lor interioare, doar până la acel punct de o extrem de dureroasă intensitate peste care, recunosc, n-am reușit niciodată să trec. De aceea cartea Orianei Fallaci, care a trecut prin acest calvar de două ori, a fost ca un catharsis. În ultima jumătate de an au apărut pe piața literară românească multe scrieri dedicate bolii, relației dintre bolnav și boala sa; jurnale, romane sau eseuri, toate țin loc de spovedanii ale autorilor, de acele atât de esențiale provocări peste care trebuiau să treacă ca să învingă boala și să meargă mai departe pe drumul vieții lor. Ei bine, cartea Orianei Fallaci e ceva mai mult decât o mărturisire și o încercare de a ieși din depresia atât de profundă care i-a marcat viața după prima sarcină pierdută. „Scrisoare unui copil nicicând născut” a apărut în Italia în anii când avortul nu era încă acceptat și mișcările feministe erau pe baricadele luptei cu statul italian, dar mai ales cu Biserica Catolică.

Cu un talent literar rar întâlnit și cu o tehnică întâlnită doar la maeștrii scrisului, Oriana Fallaci reușește să treacă dincolo de barierele sociale ridicate atât de feministe, cât și de ultrareligioșii societății contemporane, ceea ce nu e puțin lucru. În dialogul său cu fătul se poziționează rareori ca mamă, încearcă să se adapteze ea însăși noii situații cu care se confrunta încercând să înțeleagă; să-l înțeleagă pe doctorul care vedea în sarcina ei doar simptomul unei boli și care îi tratează sarcina ca pe o boală; să-l înțeleagă pe tatăl copilului, cel care trece prin toate fazele, de la uimire, consternare, negare și ajungând în final la acuzele grave aduse mamei pentru că nu a știut să protejeze fătul; încearcă să-i înțeleagă pe părinții ei, cei care se văd nevoiți să accepte aducerea pe lume a unui copil de către fiica lor necăsătorită și neaflată într-o relație oficial recunoscută (dublă anatemă greu de depășit cu argumente, dar surmontată din punct de vedere afectiv).

«„(….)Miracolul este un sacrificiu pentru dumneavoastră. Ca orice bărbat, nu știți să-l înfruntați. Aici n-are loc procesul unei femei, domnule doctor: are loc procesul tuturor femeilor. Prin urmare, am dreptul să dau vina pe dumneavoastră și țineți minte ce vă spun, domnule doctor: maternitatea nu-i o datorie morală. Nu-i un fenomen biologic. E o alegere conștientă. Femeia aceasta a făcut o alegere conștientă și nu voia să ucidă pe nimeni. Dumneavoastră sunteți acela care voiați s-o ucideți, domnule doctor, negându-i până și dreptul de a face uz de propriul intelect. De aceea, în cușca aceea ar trebui să stați dumneavoastră, și nu pentru sustragerea de prim ajutor a miliardelor de spermatozoizi tâmpiți, ci pentru tentativă de omor al femeii. După toate astea mi se pare de-a dreptul superfluu să mai declar că acuzata nu e vinovată”.»

Se știe că echilibrul hormonal al femeii este dat complet peste cap din momentul în care aceasta rămâne însărcinată; scrie în orice carte dedicată sarcinii (și sunt atât de multe!!) despre toate stările prin care trece gravida; mai mult sau mai puțin tehnice, mai mult sau mai puțin detaliate, toate aceste descrieri nu fac doi bani pentru o femeie care se regăsește în situația de a pierde sarcina sau în imposibilitatea de a o duce până la capăt (știu pe cineva care și-a scris toată teza de doctorat în timpul sarcinii, fiind nevoită să stea la pat tot timpul, altfel pierdea copilul; aceasta a fost forma ei de supraviețuire, așa și-a ținut mintea ocupată ca să n-o ia razna).

„M-am îngrozit. Și m-am supărat pe tine. Cine crezi că sunt: un container sau un borcan de dulceață în care se pune un obiect la păstrare? Sunt o femeie, Doamne iartă-mă, sunt un om. Nu-mi pot deșuruba creierul și nu-l pot opri să gândească. Nu-mi pot anihila sentimentele și nu le pot opri să se manifeste. Nu pot nesocoti o mânie, o bucurie, o durere. Am și eu reacțiile mele, uimirile mele, descurajările mele. Și chiar dacă aș putea, nu m-aș putea face bucăți pentru a mă reduce la o condiție vegetală sau la o mașină fiziologică de procreare și basta! Cât de pretențios ești, copile! Mai întâi, vrei să-mi controlezi corpul și să-l privezi de dreptul lui elementar: de a se mișca. Apoi vrei de-a dreptul să-mi controlezi mintea și inima: atrofiindu-le, neutralizându-le, răpindu-le capacitatea lor de a simți, a gândi, a trăi! Îmi acuzi chiar și inconștientul. Asta e prea mult, e inacceptabil. Dacă vrei să rămânem împreună, copile, trebuie să cădem la învoială. Uite. Îți fac o concesie: mă îngraș, îți dăruiesc corpul meu. Dar mintea mea, nu. Reacțiile mele, nu. Îmi rămân mie. Și pe astea cer un bacșiș: micile mele plăceri. De fapt, chiar acum beau un wisky dublu, fumez un pachet de țigări, una după alta, și mă apuc de treabă, să viețuiesc ca un om, nu ca un borcan, și plân, plâng și iar plâng: fătă să te întreb dacă îți fac rău. Pentru că m-am săturat de tine!”

Cu o prefață de Emil Hurezeanu și beneficiind de traducerea lui Constantin Ivaneș (ironia sorții, nu-i așa? – doi bărbați să recomande o carte scrisă de femeia care a influențat generații de ziariști, care a luat premii literare râvnite de orice scriitor, ale cărei interviuri au ajuns material de studiu în facultățile de jurnalism!) „Scrisoare unui copil nicicând născut” este cartea în care pulsează viața cu fiecare literă citită. Și e despre viața în cel mai incipient stadiu, despre viața care trebuie ocrotită, încurajată și așteptată ca cel mai mare miracol posibil la care ne este dat să asistăm. O să citiți cartea dintr-o suflare, sau din contra, o să simțiți nevoia să o dați deoparte – până la acel moment când se va cere ea citită. Nu o recomand, se recomandă ea singură; titlul, renumele autoarei și subiectul, toate la un loc, țin loc de orice sfat.

Editura: Școala Ardeleană