Vorbește-mi despre tata

Cartea este, cum mărturisește autoarea, un portret generic al Tatălui, construit din perspective diferite. Tatăl este, fundamental, un om simplu, cu demnitate, capabil să îndure mai mult decât, omenește, ne putem închipui. Așadar, pentru a scrie aceste pagini a fost nevoie de cercetarea poveștilor de viață a mai mulți tați.

Scriere autobiografică până la un punct, cronică a anilor de război, analiză de tip portret, cu presupuneri confirmate, dar și cu revelații, romanul lui Kyug-sook Shin are profunzime psihologică și calitate estetică.

Mă opresc la o singură trăsătură a Tatălui, aceea care mă interesează cel mai mult, dincolo de toate poveștile de familie adunate impresionant într-o scriere de tip caleidoscop – grija față de educația copiilor. Credința că datoria cea mai importantă a părinților este să le ofere copiilor posibilitatea de a face școală se dovedește adevăratul motor al vieții. Dornic el însuși de învățătură, tatăl este păstrătorul unor precepte fundamentale, care au în vedere standarde morale și de conduită socială:

„L-a școlit acasă, învăţându-l să socotească și punându-l să memoreze îndrumarul Prețioasa oglindă a inimii limpezi. Tata știe și acum foarte bine tot ce a învăţat în copilărie cu bunicul. În somn, să nu dormi pe o parte, când te aşezi, să stai drept, când stai în picioare, să nu te lași pe un picior… Urechile să nu audă rele despre alții, ochii să nu vadă neajunsurile celorlalți… Lemnul putrezit nu poate fi cioplit, cu lutul fărâmicios nu se pot tencui ziduri. Prețuiește-ți sinele, dar nu îi disprețui pe ceilalți… Nu te așeza în locul ce nu ți se cuvine și nu privi spre lucruri lipsite de bună-cuviinţă… Dacă alegi să îi înveți pe ceilalți, ascultă-i și lasă-i să crească, dacă alegi să te retragi din viața publică, iubește-ți părinții, prețuiește-ți maestrul, ține-ți prietenii aproape… Odată ce începea să le recite, nu se mai oprea, ca un ghem care se desfășoară. Când îl întrebam pe tata cum de mai ştia toate acele citate, îmi răspundea că le învățase cu tatăl lui, și simţeam că încă îi mai purta pică bunicului că nu-l trimisese la școală. Dacă bunicul nu s-ar fi speriat de molimă și îl trimitea pe tata la școală, viaţa tatei ar fi fost altfel? Ar fi plecat din casa părintească?” (p. 16)

Pe un perete întreg din casa părintească sunt afișate fotografiile a cinci din șase copii, numai cele făcute cu prilejul absolvirii școlilor unde au fost susținuți de familie să se înscrie. Una dintre fete, Heon, n-a vrut să trimită fotografia de la absolvire, în ciuda insistențelor tatălui său. Când își dă seama ce se ascunde în spatele acestei dorințe a tatălui, mai mult decât o simplă încăpățânare, este deja prea târziu. Preocupat de părăsirea lumii acesteia, tatăl nu mai este cu totul prezent în propria viață.

El însuși un autodidact, Tatăl învață să scrie și să citească pentru a putea susține corespondența cu fiul mai mare, plecat după studii în Siria, la muncă. Om simplu, Tatăl nu înțelege întotdeauna ce fel de facultăți au urmat copiii săi, nu le cunoaște specializările, însă își dă seama că sunt pe cale să-și împlinească visurile.

Tatăl face parte dintr-o lume în care doar primarul avea telefon și tot satul (anunțul era făcut la un megafon) știa când un om era chemat la convorbire. Heon, absolventă de studii superioare, îi dă vestea cea mare tatălui ei: își făcuse ,,debutul literar”. Dacă i-ar fi spus că și-a publicat prima carte, el ar fi înțeles, ar fi fost o exprimare pe înțelesul său. Ca să scurteze convorbirea și să simplifice lucrurile, Heon preferă până la urmă să spună că este fericită cu ceea ce face. Ulterior, tatăl o întreabă dacă „merge bine” lucrul acela care pe ea o face fericită.

<<Când i-am spus tatei, aflat în satul lui, despre debutul meu literar, m-a întrebat dacă era ceva de bine, căci nu știa ce înseamnă. Era de bine? Nu puteam să-i răspund tatei cu certitudine. Pe-atunci nu era uşor să vorbesc cu el la telefon. În sat era un singur aparat, în casa primarului. Dacă vreunul dintre cei plecați la oraş avea o urgenţă, dădea telefon acasă la primar, iar acesta lua microfonul şi îl anunţa prin difuzor să vină la telefon. Tot satul știa cine sunase, pentru care familie. Când îl sunam, tata, care își hrănea găinile sau, dacă era octombrie, aduna roadele de pe câmp ori era la grajdul vacilor, alerga degrabă la telefon. Am rămas fără cuvinte auzind vocea tatei, care, respirând sacadat și neştiind ce este un debut literar, mă întreba dacă era de bine. Trebuia să îi răspund repede. Auzindu-i respirația în telefon am avut senzația că era îngrijorat că aveam să plătim mult pentru apelurile telefonice. Eu eram în cabina telefonică de la oraş. Am mutat receptorul în mâna cealaltă şi i-am zis tatei răspicat: „Nu ştiu dacă e de bine, tată, dar e ceea ce mi-am dorit să fac.”

Nu cred că după aceea i-am mai vorbit vreodată tatei despre ce îmi doream.

– Nu merge bine? a întrebat din nou tata, văzând că nu răspund, de data aceasta vorbind desluşit. >> (p. 55)

Tatăl lui Heon se naște în 1933. Fiica analizează diferența dintre viața măruntă, de la periferia lumii, și viața grandioasă din centrul lumii civilizate. Anul 1933, un reper personal, se vede diferit, din lumi diferite. Viața nu le oferă tuturor șanse egale la fericire:

„Dacă era anul 1933 înseamnă că era în plină perioadă a ocupației japoneze, și cu toate acestea, se găsiseră unii care să propună unificarea alfabetului coreean. Gândul acesta făcea să-mi tresalte inima de mândrie, dar în acelaşi timp eram cuprinsă și de un sentiment de jenă la gândul că tot atunci, în Statele Unite, scriitori ca Hemingway aduceau deja în faţa lumii literatura hard-boiled, care excludea orice urmă de trăire, prezentând totul cu răceală și detaşare. Ba mai mult, simţeam un copleşitor sentiment de neputinţă la gândul că artişti precum Dalí sau Picasso, ale căror opere au rămas până în ziua de azi la fel de proaspete, îşi făcuseră deja un renume, cucerind lumea cu arta lor. Aşa e viaţa. Unii modelează lumea după pofta inimii, căci se bucură de grija și de îndrumarea părinţilor încă din primele zile de viață, iar numele lor dăinuie etern. Alții, ca tatăl meu, se nasc într-o casă de la marginea unui orășel ca J., din sudul țării, un loc fără nimic aparte, trăindu-şi toată viața prăfuită acolo, unde singurul motiv de a ieși din curte e câștigarea traiului și unde nu pot să treacă vreodată pragul unei școli. Și unde, pe nesimţite, încep să fie ignorați de propriii copii.” (p. 19)

Într-un moment greu pentru toată familia, când mama este internată, fata cea mare reia legăturile cu frații și revine acasă pentru a avea grijă de Tată. Fiica își dă seama că nu știe aproape nimic despre omul care venea zilnic să o ia de la școală. În copilărie, Heon se temea să treacă, în drum spre casă, pe lângă cimitir. Perioada petrecută alături de Tatăl ei o ajută pe Heon să vadă și să înțeleagă multe despre un om pe care, deși îl cunoaște de-o viață, nu știe aproape nimic. Sunt multe de înțeles: insomnia cronică, alterarea generală a stării de sănătate, rătăcirile de tinerețe, corespondența cu ceilalți frați, amintirile cumplite din război, prietenii rămași în viață, pasiunea pentru cumpărăturile online, singurătatea.

Este imposibil să nu-ți recunoști Tatăl în cartea asta, măcar în câteva secvențe.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

KYUNG-SOOK SHIN este una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane și autoarea coreeană cu cel mai mare succes internațional, supranumită în Occident „prima doamnă a literaturii coreene“. Rapiditatea cu care s-au impus romanele și volumele sale de povestiri i-a făcut pe criticii literari să vorbească despre „sindromul Kyung-sook Shin“. S-a născut în 1963 la Jeong-eup, în provincia Jeolla, și a absolvit cursurile Institutului de Arte din Seul. Face parte din „generația 368“ (sampallyuk sedae), a celor care, născuți în anii ’60, au urmat studiile universitare în anii ’80, perioadă tulbure din istoria Coreei, dominată de proteste sociale. În 1985 a publicat volumul de proză scurtă Povești de iarnă, pentru care a primit Premiul Munye Joongang, acordat scriitorilor debutanți. Cărțile care au urma – Aici era cândva o orgă (1992), Tristețe profundă (1994), Camera singurătății (1995), Mâncătorii de cartofi (1997), Câmpurile de căpșune (2000), Violet (2001), Dangătul clopotelor (2003), Dansul privighetorii de primăvară (2007; Humanitas Fiction, 2017), Ai grijă de mama (2009), Voi fi acolo (2010; Humanitas Fiction, 2015), Femei neștiute (2011), Povești pentru fiica mea (2013) – i-au adus recunoașterea în întreaga lume, romanul Ai grijă de mama fiind tradus în peste patruzeci de țări. În 2021 îi apare cel mai recent roman al său, Vorbește-mi despre tata (Humanitas Fiction, 2023). Este, de asemenea, autoarea a două lucrări de nonficțiune. De-a lungul timpului, Kyung-sook Shin a fost recompensată cu numeroase premii naționale și internaționale: Premiul Hanguk Ilbo (1993), Premiul Hyundae pentru literatură (1995), Premiul Manhae pentru literatură (1996), Premiul pentru literatura secolului XXI (2000), Premiul Yi Sang (2001), Prix de l’Inaperçu (2009), Premiul „Cel mai bun roman străin al secolului XXI în China“ (2011), Man Asian Literary Prize (2011), Premiul Hoam pentru literatură (2013).

Las mai jos alte fragmente:

„Atunci am început să bănuiesc că aveam să continui să scriu şi să şterg fragmente incomplete și că aveam să revizuiesc la nesfârşit ceea ce scrisesem chiar şi după ce aveam să pun punctul final.” (p. 47)

„Uneori, când îmi ridicam ochii din carte, afară ningea. Ninge… Mă repezeam la geam să privesc neaua care se aşternea în curte. Fulgii mi se păreau litere care cădeau din cer, şi aveam sentimentul că în momentul în care se lăsau plutind pe pământ, se legau unele de altele formând propoziții, care se adunau într-o carte. Așa să fi fost oare? Când prindea să ningă, o ținea tot aşa câte trei-patru zile, dar troienele mari nu mi se păreau reci sau primejdioase, ci, dimpotrivă, păreau calde şi primitoare. Când vedeam cățeii care ieşeau cu toții de sub prispă, lăsând urme adâncite în zăpadă, mă avântam şi eu în mijlocul troienelor, mă trânteam în zăpadă și făceam fotografii. După ninsori venea un vânt rece, și temperaturile scădeau, iar zăpada adunată pe acoperişul casei îngheța. Ţurțurii de gheaţă de sub streașină se mai şi topeau, dar ningea din nou și înghețau iar, mărindu-se și acoperind întreaga casă cu stalactite de gheață. Cum stalactitele acestea semănau cu nişte lame mari, li se mai spunea și săbii de gheaţă. Băieții din toate casele din sat rupeau adesea țurțurii mari, se împărţeau în cete și începeau luptele. Indiferent cine câștiga, la final rămâneau doar urmele bezmetice imprimate în zăpadă și apa adunată în căuşul palmelor după ce se topeau săbiile de gheaţă, dar luptele erau însufleţite. Topirea zăpezii de pe acoperiş şi a țurțurilor de la streşini erau semnele venirii primăverii. Din încăperea cea mică ascultam cum se prelingeau picăturile de la streașină, prin jgheaburi, până în curte. Pic, pic…” (pp. 57-58)

Vorbește-mi despre tata de Kyug-sook Shin