Prima impresie
Nu-mi dau seama încă ce-a vrut să facă Vlad Cristache din Shakespeare sau cu visul lui de-o noapte de vară. Nu sunt retrogradă sau învechită, ca să invoc recursul la memoria colectivă și să fac comparații cu celebrele montări, clasice prin însăși raportarea la ele. Chiar cred că un text clasic poate fi adus azi și aici și conectat la cotidian, din nevoia de ne ține aproape trecutul și de a ne înrădăcina. Numai că Vlad Cristache face de data aceasta un pic altfel. Aduce textul în zilele noastre și îl condimentează cu tot felul de expresii agramate, rostite cu accente ce țin de regionalisme sau pe tonuri „golănești”, gândindu-se că astfel cei din sală vor râde. Evident, asta a fost prima reacție, dar când auzi faimosul „gen” rostit succesiv de vreo trei ori într-un minut de un Puck așezat în fața scenei parcă ai impresia că regizorul vrea să ți se strepezească dinții. Și n-aș vrea să plec dintr-o sală de spectacol înjurând în gând regizorul pentru că a decăzut din drepturi un autor (și textul acestuia) precum marele Shakespeare. Dar să trecem peste acest moment.
A doua impresie
Piesa începe de pe… holul teatrului. Puck ne aduce în piesă și o face bine, excelent chiar. Când intrăm în sală îi vedem pe Hypolita plângând spasmodic și pe Tezeu manifestându-și supremația bărbătească cu accente de nebunie. Totul condimentat cu ecouri stridente și cu lumini proiectate orbitor în ecranele din spatele scenei. Spectatorii se văd ei înșiși în acele ecrane, grăbiți să-și ocupe locurile, locurile lor din marea scenă a teatrului, care e lumea însăși. Noi, spectatorii, realizăm astfel că vom face parte din piesă, că jocul va fi al nostru, nu pentru noi, ci al nostru. După aceea încep să se adune personajele, schimburile de replici se succed în ritmul acțiunii. Și te trezești întrebându-te unde e Shakespeare. Auzi prea puțin Shakespeare. Și începi să faci un efort să cauți replicile în noianul de senzații, să dai la o parte efectele sonore și luminile stridente și să cauți vorbele, rândurile acelea atât de frumos scrise de marele Will. Le auzi, în final, la unii actori rostite pe tonuri joase (de exemplu, la Marian Olteanu abia le auzi uneori, dar măcar le rostește în ton, adică respectând metrica originală), la alții abia îți dai seama că e o replică celebră (Andreea Alexandrescu n-a fost deloc, dar deloc o Helena, aproape toate replicile au fost rostite cu vocea și timbrul dintr-un alt spectacol în care joacă și unde am văzut-o performând – și tind să cred că e o problemă regizorală aici, nu una actoricească, pentru că știu că ea poate mult mai mult!). Hermia pare că se simte mai bine în contemporaneitate, îi place jocul de-a dragostea împărtășită, se simte capabilă să meargă până la lună și înapoi, și cred că Vlad Cristache ar fi trebuit să-i centreze rolul mai bine, să-i dea mai mult contur în mijlocul celorlalte personaje. A pedalat mult pe ingenuitatea ei, dar fără să accentueze relația cu ceilalți (ce sunt ceilalți pentru ea, cum vede ea lumea, care-i este orizontul de visare?).
Cu Tezeu am o problemă, eu, personal. Dacă vrei să scoți toate defectele din lume în evidență prin intermediul unui macho mă gândesc că e destul de riscantă abordarea, ca să nu zic suicidală de-a dreptul. Avem de-a face cu un Tezeu care domină, controlează și oripilează și care-și pierde obiectul posesiunii. Pur și simplu, te întrebi, la un moment dat, unde e Hypolita. Că altfel, manifestările astea ale lui Tezeu îl transformă într-un biet nebun și parcă, parcă Shakespeare nu ne-a dat un simplu nebun drept personaj principal. Marian Olteanu face un rol bun, e constant, se vede că-i place, i se și potrivește. Și chiar e o plăcere să-l vezi pe scenă. Dar sper ca la următoarele reprezentații unele replici să le rostească mai cu forță. Alina Rotaru ar trebui să fie mai prezentă, mai în scenă, de multe ori o pierzi, pur și simplu nu te ține cu privirea pe ea. Dacă vrea, o poate face, are timp. Aducerea lui Lucian Ionescu în trupa „Visului…” mi se pare o idee foarte bună, chiar e un actor cu un potențial uriaș, cu multă forță și care dă mult pe scenă (și-asumă rolul și-l interpretează cap-coadă ca la carte). A tras după el pe mulți dintre colegi. Ceea ce e bine, e foarte bine. Excelent în momentele muzicale. Și aici e momentul să fac legătura cu partiturile celor șase. Am râs în hohote (da, chiar am râs!!!) la prima lor scenă, cu momentul desprins parcă dintr-o reclamă tembelă mult vizionată pe ecranele acelea uitate în gros-plan. S-a lucrat mult la momentele lor, secvențe scenice care au de toate, și replici, și muzică și mise-en-scène. Intrările lor șterg, ba chiar anulează multe din păcatele acestei montări. Și dacă spectatorilor o să placă acest nou Vis… e pentru că cei șase fac minuni. Sunt uniți, alcătuiesc un tot; o echipă de meșteri (meșteri și în sensul atribuit în Renaștere… Vlad Cristache e subtil aici!) care își asumă și rolul de „actori la curtea regelui”. Ștefan Mihai are pe alocuri accente de genialitate în jocul lui, Rareș Florin Stoica face un travesti cumpătat, fără să accentueze grosier, e în joc, cum s-ar spune; nu joacă manierist, nu vezi pe scenă o cucoană refulată, ba chiar te delectezi cu un dans în care recunoști pașii dervișului din Karamazovii și pașii învățați la școala lui Răzvan Mazilu. Dan Rădulescu e cam narcisist, uită de ceilalți și se centrează foarte mult pe el și pe rolul lui, dar, per ansamblu, nu iese din jocul bun/excelent al meșterilor.
Să nu uit de Puck: mi-a plăcut mult, mult de tot cum face acest rol Aida Avieriței. E cea mai bună alegere pentru acest Puck, așa cum l-a văzut Vlad Cristache. Leagă scenele între ele, pune actorii în legătură, anulează multe din scăpările montării, aduce în scenă pe mulți dintre cei pierduți în spațiu (mă refer la Hermia, ba chiar și la Titania).
A treia impresie
Muzica e cea care salvează spectacolul, în opinia mea. Lucian Maxim a știut să construiască momentele muzicale, astfel încât să aducă pe scenă misterul nopții de vară, să îmbrace replicile cu un sound profund, care te poartă dincolo de text și de scenă și te trezești în alte lumi, cele ascunse vederii. Multe dintre momentele muzicale mi s-au părut de excepție, Puck și Demetrius remarcabili fiecare în parte, în astfel de momente.
*****
Merită să mergeți să-i vedeți pe actori, merită să mergeți să vedeți o montare modernă. Spectacolul este gândit ca un un experiment teatral, în care Vlad Cristache a pus prea multe idei la un loc (care luate separat sunt foarte bune) și prea puțin Shakespeare (pentru gustul și așteptările mele). E un spectacol pentru tineri, pentru publicul tânăr, care va fi impresionat de felul cum e adus în contemporaneitate textul shakesperian. Pentru experiment îi dau nota zece.
„Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare – Teatrul Excelsior București
Traducerea: Nina Cassian
Regia și scenografia: Vlad Cristache
Coordonarea muzicală: Lucian Maxim
Distribuția:
Puck – Aida Avieriței
Tezeu / Oberon – Emilian Oprea
Hipolita / Titania – Camelia Pintilie
Hermia – Alina Rotaru
Lysander – Marian Olteanu
Helena – Andreea Alexandrescu
Demetrius – Lucian Ionescu
Culea Fundulea / Piram – Alexandru Bogdan
Mitru Chitră – Dan Rădulescu
Stan Suflete / Thisbe – Rareș Florin Stoica
Dudă Flămânzilă / Luna – Mihai Mitrea
Gogu Botgros / Zidul – Ion Bechet
Cuibărică / Leul – Ștefan Mihai
Egeu – Oliver Toderiță
Efebul – Tudor Roșu
