Un copil dificil

„Când eşti un visător care nu spune prea multe, problema e că profesorii de la şcoală, mai ales cei care nu te cunosc prea bine, sunt tentaţi să creadă că eşti cam prost. Nimeni nu poate să vadă lucrurile minunate care se petrec la tine în cap.” Aşa începe cartea fabuloasă a lui Ian McEwan, publicată la Editura Polirom, în 2013, în traducerea Danei Crăciun.

Aşa începe şi spectacolul gândit fabulos de Ada Milea şi pus în scenă de minunata trupă de tineri actori din Piatra Neamţ. Cu un băiat care nu spune nimic. Priveşte fix, indefinit, peste capetele tuturor, ceea ce-i face pe ceilalţi, chiar şi pe părinţi, să-l considere un „copil dificil”. Dar ce e un „copil dificil”? Kate, surioara lui Peter, aude această etichetare de la oamenii maturi din jurul ei. Tatăl găseşte un răspuns, pe cât de explicit, pe atât de nedrept. Un „copil dificil” nu este… (pauză durerosă! tatăl îşi caută cuvintele şi continuă greu) ca orice copil, nu poate merge singur la şcoală, mai grav, se rupe de realitate, e „nesimţit”, plictisit, pare lipsit de inteligenţă. Deşi este la fel ca ceilalţi, deşi e cuminte, nu e rebel, totuşi e un „copil dificil”. Kate are apoi altă nedumerire: dacă-i aşa, nu putem să-l aruncăm la gunoi? Tot Kate, întrebând de Peter, îi spune simplu mamei, cu răutatea ingenuă, specifică vârstei: „Transmite-i mizerii din partea mea!”. Te crispezi imediat, crezând că este vorba despre invidia dintre fraţi, pe care mulţi părinţi o adâncesc prin comparaţii nefericite – „de ce nu eşti şi tu ca…?!”. Dar, nu, Kate face precizarea: prin „mizerii” noi, cei mici, înţelegem altceva.

Devine limpede că logica oamenilor mari nu se potriveşte cu logica unor copii care plonjează cu uşurinţă în lumi imaginare, traversând lin pragurile dintre vis şi închipuire. Ştii că o lovitură este reală fiindcă o simţi, te doare. Dar de unde ştii că nu ai devenit, din dorinţa de a dormi mai mult dimineaţa, un motan adevărat?!

Fraţii se înţeleg şi nu se înţeleg, se bat pe jucării, dar se şi sprijină reciproc, aşa cum se întâmplă în secvenţa în care Barry Bătăuşul vrea să-i ia mărul lui Peter. Când Peter îl înfruntă pe Barry, spaima şcolii, încercând, de fapt, să-l înţeleagă, le dă celorlalţi amănunte care-l fac pe agresor să dea înapoi – acesta doarme cu ursuleţul de pluş şi a ajutat-o pe mama lui să spele vase. Barry îşi pierde aerul de bătăuş, devenind, din persecutor, victimă. Tot Peter le cere celorlalţi să nu fie răi, așa ar începe să semene cu oamenii mari! Lecţia asta te atinge, fiindcă se referă la empatie, la inteligenţa emoţională şi cea socială şi, mai ales, la descurajarea agresorului. În şcoli, între copii, este multă violenţă şi cineva trebuie să te înveţe cum să te aperi. O face Peter.

Uşor derutat de scena pluristratificată, băiatul de lângă mine, cam de aceeaşi vârsta cu Peter Visătorul, adică 11 ani, mă întreabă unde se petrece acţiunea. Şi atunci văd, cu adevărat, că scena este un multivers, nu un univers. Şi încep să mă simt ca în Micul prinţ, romanul lui Saint-Exupéry, lângă un baobab sau rătăcind dintr-o planet în alta, lăsând în urmă o grădină de trandafiri. În prim-plan stau copiii, Peter, sora lui şi Barry. Motanul trece şi el la microfon, în partea de scenă cea mai apropiată de public. Copiii din sală îl văd foarte bine şi îl imită: miorlăie ca el, pe diferite tonuri, şi, mai ales, îşi scot dinţişorii-colţişori la vedere, cum văd că face pisica nemulţumită, gata de atac. Motanul are voie să doarmă toată ziua, în timp ce copiii sunt zoriţi să ajungă la şcoală, nu-şi găsesc la timp şosetele, înghit omleta pe grabă şi urcă într-un autobuz din care nu coboară niciodată când trebuie, fiindcă sunt visători.

Copiii au nevoie de un somn prelungit, ca cel al motanului. Uneori, în somnul celor mici se strecoară spaimele, trăite puternic, ca experienţe reale. Cea mai puternică este spaima de a creşte, de a deveni om mare, de a pierde iremediabil vârsta ludică. Atunci când are coşmaruri, Peter vorbeşte în somn despre cafea şi trafic aglomerat, despre ziare şi ştiri, despre nefericire şi furie. De fapt, cei mari le transmit copiilor, fără să fie conştienţi de asta, spaimele lor. Părinţii se tem să nu întârzie, să nu se confrunte cu imprevizibilul, să nu piardă ceva, pe cineva. Când motanul nu se mai trezeşte, Peter are ochii plini de lacrimi. La fel sunt şi ochii adolescentei care stă faţă-n faţă cu el. A fost o chestie banală, dar m-a emoţionat, îmi spune fata. Semn de talent, semn de talent, îmi zic.

În spate, dispuse simetric, destul de sus, plasate la o înălţime mai mare, ca să fie vizibile, apar cele două lumi între care pendulează Peter: şcoala şi familia. Zona familiei este zgomotoasă: oale-tamburine, telul gălăgios, tigaia sunătoare. Zona şcolii este ocupată de trei profesoare, femei cu vârste diferite, dar, în esenţă, profesoare, se vede asta fără efort, din atitudinea lor autoritară, din felul în care s-au coafat, şi-au asortat hainele, şi-au pregătit timbrul mustrător: „Dar chiar nu vă e ruşine?! Ia, dă mărul încoace!”. Hai să le scuipăm în cafea! spune o voce de copil pus pe şotii.

În sală, mai mulţi copii stau cu gura căscată, la propriu, încercând parcă să înghită fiecare amănunt, sunet sau culoare din acest spectacol. Alţii stau nemişcaţi, serioşi. Se bucură şi ei, dar nu ştiu încă să-şi exteriorizeze emoţia – sunt, într-un fel, versiunile concrete ale lui Peter Visătorul. Totuşi, cei mai mulţi puşti cântă, aplaudă, ţopăie, imită ceea ce văd pe scenă şi dau îndrăzneţ replica, după cum li se pare că e cazul. În această ultimă categorie sunt şi spectatorii mai înalţi, frenetici, cei mai entuziaşti, oamenii mari care au uitat să se cenzureze şi au dat în mintea… lui Kate şi a lui Peter.

Au prize pe scenă, mă informează copilul care stă lângă mine, observând uscătoarele de păr, folosite pe post de ventilator. Părul doamnelor profesoare zboară în aer, ca şi când ar fi deschisă fereastra autobuzului în care s-au îmbarcat, imaginar, toate personajele acestui spectacol marca Ada Milea.

Un spectacol despre lupta unui copil cu propria lume.