Acolo se află spectatorii: între sala de teatru și viața-așa-cum-e-ea. Nu mă întorc la obsesiva (pentru unii) întrebare „De ce mergem la teatru?”, ci aș încerca să găsesc răspunsul la o altă interogație: „Despre ce să fie astăzi piesa de teatru?”. Și de aici o întreagă succesiune de întrebări, care, în final, să construiască un argument util celor care o slujesc pe Thalia.
E greu să faci teatru într-o Românie din ce în ce mai copleșită de tot felul de imperative sociale, care-și găsesc rezolvarea doar atunci când există soluții economice corespunzătoare. Teatrul și, în general, orice formă de activitate artistică, vin să completeze și să împlinească destine umane. Dacă a monta o piesă de teatru astăzi poate părea misiune imposibilă, imaginați-vă cât de greu este să organizezi un festival. Dacă se întreabă cineva la ce e bun un festival de teatru sau cui îi folosește, îl poftesc să vină în sala de spectacol la un astfel de eveniment. Și ca să-l conving pe scepticul de serviciu, o să redau mai jos câteva din argumentele și impresiile mele, amestecate în cel mai pur mod subiectiv posibil, pornind de la recenta mea experiență.
În luna mai am fost la trei festivaluri de teatru, cele din Timișoara, Arad și Buzău; dacă la primele două am ales să văd doar anumite spectacole și n-am zăbovit decât foarte puțin, la cel de la Buzău am reușit să stau aproape toată perioada cât s-a desfășurat. Știam că aici va exista și o secțiune dedicată spectacolelor studenților și pe mine acestea mă interesau, în primul rând. Dacă în secțiunea oficială au fost aduse spectacole de care auzisem, pe care le văzusem sau despre care doar știam câte ceva, ei bine, cele din secțiunea studenților urmau să-mi arate cam ce generație de actori vine din spate. Și am văzut spectacole variate din punctul de vedere al soluției regizorale, al genului sau chiar al numărului de personaje. Și aici chiar sunt în asentimentul juriului, Lecția celor de la UNATC fiind un spectacol foarte bun, cu doi actori care vor avea ceva de spus pe scenele de la noi, pentru că talent și poftă de joc au din plin. Toate spectacolele studenților au avut loc în Cafeneau Artiștilor și e frumos să vezi cum spațiul devine neîncăpător, pentru că există mulți iubitori de teatru care nu șin cont nici de orele înaintate în noapte și nici măcar de vârstă (chiar au fost din toate generațiile spectatorii) și care stau până la final ca să-i aplaude pe cei care pășesc pe drumul atât de spinos al făuritorilor de teatru.
Mi-au plăcut spectatorii buzoieni; empatici, cunoscători, dornici să vadă mari actori pe scenă, astfel încât în fiecare seară sala a fost plină ochi, uneori neîncăpătoare. Și aici e unul din motivele pentru care un festival de teatru trebuie să existe: oamenii vin să-i vadă pe cei pe care-i văd doar la televizor sau prin nu știu ce înregistrare de pe Internet, altfel neavând ocazia prea des să meargă să-i vadă acolo unde joacă ei de obicei. Și e meritul selecționerului festivalului (Carmen Stanciu) că a avut în vedere și acest aspect. Au fost spectacole mai vechi, dar și mai noi, care se joacă atât în București, cât și în țară, pe scene independente sau nu și care au în distribuții actori din toate generațiile. Diversitatea a fost cuvântul de ordine al organizatorilor și s-a regăsit în spatele tuturor celor văzute. Nu insist pe calitatea spectacolelor, cum nu spun nici care a fost cel mai bun spectacol din punctul meu de vedere (de data aceasta n-am căzut de acord cu juriul, dar nu e nici prima și nici ultima oară), ci vreau să spun doar că iubirea capătă forme de exprimare/expresie câte vrem noi să-i dăm. Așa se face că toate spectacolele au avut ca punct comun iubirea și nevoia oamenilor de a iubi și de a fi iubiți. Că unii dintre noi nu știu cum să iubească, că alții vor să fie iubiți, dar să iubească nu prea, ei bine de aici încolo începe viața-de-dincolo-de-teatru.
Se schimbă orașul, indiferent că vorbim de Timișoara, Arad sau Buzău, în timpul unui festival de teatru. Îl vezi animat, viu, colorându-se la ceas de seară. Vezi oamenii zâmbind cu gura până urechi sau meditativi, vezi copii întrebându-și părinții despre unul sau altul dintre actori. Și aici e unul din marile câștiguri ale unui festival. Dincolo de faptul că actori care joacă în diferite locuri din România vin să joace pe o singură scenă și rămân să-și vadă colegii jucând, dincolo de schimbul real de experiențe și dincolo de foamea de nou și de teatru rămâne ceva: dorința de a merge mai departe și nevoia de a te duce dincolo de aparențe, în miezul lucrurilor. Pentru că asta ai învățat mergând la teatru.
Subiectiv vorbind, ediția 2018 a Festivalului Buzău iubește teatrul a fost o reușită. Obiectiv vorbind, a fost o ediție care face punte între ce-a fost și ce va fi. Și le doresc buzoienilor să se bucure de cât mai multe ediții ale festivalului de acum înainte.
Credit foto: Mihaela Nazarie
