Federico Fellini, cel din La dolce Vita şi, mai ales, cel din 8 1/2. La aceste filme m-am gândit, ca referinţă esenţială, în timpul în care, din chapeau, regizorul scotea un clovn înconjurat de baloane, păpuşile roz, răsucite de capete imense, şi mai ales parada personajelor ascunse de măşti veneţiene, bărbaţi şi femei, siluete drapate în mătăsuri strălucitoare, apoi evantaiele şi fracurile, mănuşile cu buton, jabourile, jobenele, paietele, perlele, lavalierele cu model oriental, ghetrele, pantofii de step şi pantofii de tangou, mantourile de blană, pălăriile şi chiar și ochelarii de soare.
După spectacol, discutăm despre intenţia regizorală a lui Răzvan Mazilu. Cum să fie vorba despre condiţia artistului?! Şi cum să nu fie?! Glumeşti?! Să fim rezonabili, în epocă, lăutarii din taraful lui Zavaidoc, Cristian Vasile, Jean Moscopol reprezentau periferia Bucureştiului, nu Centrul, cu Ateneul şi Teatrul Naţional. Ei veneau „La Şosea” şi la „Crucea de Piatră”, printre „patricieni” (cum erau numiţi cârnaţii din carne de vită tocată, fripţi la grătar) şi „fete fără oase”, adică prostituate. Oameni simpli, înzestraţi cu talent, reprezentau, mai curând, gustul comun, contaminat, de la un punct încolo, de pretenţii franţuzite. De fapt, ei făceau un act artistic şi ridicau mahalaua, şi folosim termenul fără umbră de sens peiorativ, cu referire strictă la periferia marelui oraş. Atmosfera era cea din Craii de Curtea-Veche, aşezată, ca să rămânem la Mateiu Caragiale şi la intenţia regizorală, „sub pecetea tainei”, iar Cristian Vasile nu-i exclus să fi cântat special, în vreo grădină de vară, pentru vreunul ca Gore Pirgu, mai ales după ce parvenitul face carieră în politică.
Sub titlul Parfumul aspru al ficţiunii, Mircea Cărtărescu reuneşte o serie de scrieri captivante, între care se găseşte şi proza Zaraza. Comparând acest text-vrăjitor cu spectacolul lui Răzvan Mazilu, pe care l-am văzut de pe colţul scenei, chiar de unde începeau paşii dansatorilor de tangou, am înţeles mai bine miza reconstruirii unor figuri din epoca interbelică. Cristian Vasile, Jean Moscopol, Ionel Fernic sunt figuri despre care este greu să spui, încărcate de legendă cum sunt, dacă au fost sau n-au fost. Am preluat secvenţa dintr-un număr mai vechi al României literare (2000, nr. 10), cu senzaţia că ambele producţii artistice, cea literară şi musicalul, realizează un fel de necesară arheologie culturală:
„Zaraza, mai precis Zarada, este un nume ţigănesc tradiţional. El înseamnă Minunata. Femeia foarte tânără ce îşi făcuse intrarea, în seara fatală când a început totul, în localul Vulpea Roşie de pe Şelari, la braţul unui ins oarecare dintr-un grup vesel era într-adevăr ţigancă, avea faţa aspră, buzele ca de bărbat senzual şi părul atât de negru şi de lucios, încât de bunăseamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri şi pantofi de asemenea cu strassuri sclipitoare pe catarame.”
Actriţa din musical era blondă, nu brunetă, dar a apărut, într-adevăr la braţul unui bărbat cu aer periculos, Nelu Ficat, omul de încredere al lui Zavaidoc, aşa cum aflăm ulterior. Ficat este o gardă de corp, dar este şi ucigaşul ei, îndrăgostit, ca toţi ceilalţi bărbaţi, de ea, într-un mod iremediabil. Pe scenă, chipul Zarazei a fost ascuns permanent de o mască din dantelă neagră. Ca ţinută, Zaraza lui Răzvan Mazilu aduce mai curând cu Marlene Dietrich, elegantă, senzuală, învăluită în rochia de scenă de un roşu burgund, contrastând fin cu negrul desuurilor dezvăluite voluptuos, nu vulgar, atunci când coboară scările, cu un aer regal, perfect conştientă de farmecul ei. Paietele şi penele negre, pantofii cu faţă de mătase, ciorapii negri, dantelaţi, cu portjartier, toate fac parte din recuzita femeilor seducătoare.
Dureroasă şi într-un registru ironizând kitsch-ul tuturor timpurilor este apariţia de final a Zarazei, în sicriul-acvariu, sufocat de trandafiri roşii, mortuari, când femeia cu farmecul ei fatal este, din nou, oferită, ca imagine, unui public devorator. Zaraza este sorbită din priviri, cu o curiozitate bolnăvicioasă, ca şi cum cei care au cunoscut-o cândva, dar şi cei care n-au cunoscut-o, în egală măsură, ar vrea să nu-i uite niciodată chipul. Mimi Moft, prostituata candidă (tâmpă) de la Crucea de Piatră, spune, la un moment dat, că pentru ea s-a scris cântecul Zarazei. Şi ea se visează o Zarază, adică o femeie care, deşi a plătit cu viaţa, a fost iubită pătimaş. Iubirea asta, plătită scump, este sursa de inspiraţie a compozitorilor vremii. Muzica lui Chaplin, din Luminile Rampei, îi dă Zarazei ocazia să alunece pe scenă, cu pas delicat, molatic, în secvenţa în care este evocată întâlnirea cu Cristian Vasile. Tânărul avea să cucerească rapid boema bucureşteană a epocii, cântând muzică sentimentală, tangouri şi romanţe. Când iubeşti, spune un cântec al vremii, „mimoză îţi pare floarea de tei”. Zaraza este o floare de mahala, splendidă, dar o floare de mahala. Nobleţea ei este dată de un farmec irezistibil şi de faima pe care a cunoscut-o în epocă şi mai apoi, graţie cântecului care i-a fost închinat.
Montarea spectacolului este impresionantă. Decorul este stratificat, construit pe înălţime, care îi permite actorului să privească sala de la mai mult de cinci metri. De acolo, de unde se află scena-platformă, artistul pare un zeu, fiindcă are toată lumea la picioare. Ca spectator, chiar eşti nevoit să priveşti de jos în sus, ţinând capul pe spate. Cum spune textul musicalului, „Doar scena scoate aur dintr-un micuţ cărbune”. Scena te face din om simplu un zeu. Un fel de gang, din care apar mereu dansatorii, sugerează coborârea în bolgiile bahice, galerii, crame şi catacombe, locuri unde petrecerile se ţin lanţ şi unde tainele rămân sub pecete.
Momentele de coregrafie alternează fermecător dansurile de epocă (tangou, foxtrot, vals sau step) cu momente de dans contemporan. Secvenţele în care personajele se mişcă mecanic, ca nişte păpuşi uriaşe, pornite cu cheiţa, sugerează o continuă trecere dinspre legendă spre realitate, dintr-o epocă înaltă, până la perioada nefastă a venirii comunismului. Pantofii de dans sunt spectaculoşi – dau impresia că îşi poartă posesorii la câţiva centrimetri deasupra scenei. Costumele se metamorfozează şi personajele au calităţi proteice, mai ales povestitorul Sachi, care este, la început, un clovn, apoi amic al lui Fernic şi al lui Cristian Vasile, evreul izgonit din teatru de politicienii antisemiţi şi, în travesti, o matroană, Şchioapa, rămânând tot timpul şi cel care spune istoria Zarazei şi a epocii sale.
Regizorul reuşeşte să creeze atmosfera de epocă, folosind monologul lui Sachi Disperatu (alias Ion Pribeagul), în rol de povestitor, pentru a menţiona nume de personalităţi şi locuri care au propria istorie în mitologia urbană: Constantin Tănase, îndrăgostit de Josephine Baker (în spectacol, o statuetă), care venise şi ea, pentru o reprezentaţie, la Teatrul Cărăbuş, Silly Vasiliu, vedeta Teatrului Alhambra, Titi Botez şi serenadele sale cântate sub balcon, Elena Lupescu şi Carol al II-lea, prinşi într-o relaţie ridiculizată, Capşa, o referinţă în epocă, Maria Tănase, deschizând cu un taraf Târgul Moşilor, la Obor.
„Candriu” (smintit, ţicnit, într-o ureche, ameţit de băutură) este un termen pe care, astăzi, nu-l mai găsim decât în cântecul lui Cristian Vasile, scris în 1932: „Suflet candriu, de papugiu…”. Şi acest cântec se aude pe scenă, laolaltă cu alte sonorităţi, pe care le identifică uşor memoria noastră afectivă, graţie unui spectacol realizat cu talent şi dăruire totală, de întreaga echipă de la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti şi de la Baletul Majestic. Ca regizor, Răzvan Mazilu este un om care visează cu ochii deschişi, fiind el însuşi un personaj plin de lumină şi de taină. N-ai cum să nu te laşi cucerit de o asemenea punere în scenă, aflată în siaj fellinian.
Spectacol susținut în cadrul Festivalului de Teatru „Buzău iubește teatrul” (19 – 26 mai 2018)
Zaraza
Scenariul original: Daniel Chirilă
Regia: Razvan Mazilu
Scenografia: decor – Ioana Popescu, costume – Răzvan Mazilu
Muzica – producție muzicală: Alexei Țurcan
Coregrafia: Răzvan Mazilu
Light design: Alin Popa
Asistent regie: Robert Oprea
Asistent coregrafie: Raluca Zetu
Pregătire muzicală: Viorel Gavrilă și Ion Radu Burlan
Cu: George Liviu Frîncu (Ion Pribeagu, Șchioapa), Dana Vulc (Domnișoara Feerie), Andrei Radu (Cristian Vasile), Karl Baker (Ionel Fernic), Ion Radu Burlan (Constantin Tănase), Manuela Alionte Frîncu (Elena Lupescu), Cosmin Șofron (Carol al II-lea), Nico (Silly Vasiliu), Daniela Răduică (Maria Tănase), Marius Bălan (Zavaidoc), Romeo Zaharia (Jean Moscopol), George Capanu (Titi Botez), Robert Oprea (Nelu Ficat), Mihaela Duțu (Napoleon Luminița), Rodica Alexandru (Mona Curdefier), Petty Mușa (Mimi Moft), Robert Anton (Terente) și copilul Alexandru Vasilescu (Băiatul cu ziare)
Baletul Majestic, soliști balet: Loredana Bădică și Razvan Hanganu.
Acompaniament pian live: Ciprian Corniță
