„Viețile și morțile lui Constantin Noica”. O analiză

Tatiana Niculescu a fost redactor și realizator de programe, redactor-șef la secția română a postului de radio BBC World Service, la Londra și la București. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Pen Club România. De-a lungul timpului, a publicat la Humanitas mai multe volume biografice sau monografice, aducând în atenția publicului cititor viețile unor personalități dintr-o altă perspectivă și contribuind inclusiv la popularizarea istoriei.

La Salonul Internațional de Carte Bookfest 2026, Tatiana Niculescu a lansat cea mai recentă carte a sa – Viețile și morțile lui Constantin Noica, o biografie intelectuală a unuia dintre cei mai disputați filozofi români contemporani. Demersul autoarei este, în primul rând, un act de curaj sau o nevoie de a aduce o oază de clarificare acolo unde, decenii întregi, a prevalat mitul. Cartea de față nu este orice biografie, ci relatarea vieții unei personalități despre care s-au scris rafturi de biblioteci, i s-au adus acuze sau i s-a cosmetizat trecutul politic, simpatiile unei grupări politice sau a alteia, fiind greu de găsit o poziționare obiectivă sau mai apropiată de realitate.

Viețile și morțile lui Constantin Noica depășește granițele unei biografii și cuprinde o amplă contextualizare, urmărind un fir cronologic al evenimentelor, știind că fără identificarea rădăcinilor, personajul, oricât ar fi de important, se clatină sub propria greutate. Cu luciditate, autoarea reușește, în urma unui demers de cercetare anevoios, să delimiteze straturile existențiale ale filozofului. Cercetarea a inclus documente din Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, precum și însemnări, lucrări ale contemporanilor, cartea cuprinzând și ilustrații care provin fie din fondurile ACNSAS, fie din colecții private.

Tatiana Niculescu nu este interesată să dea verdicte și nici să scrie o lucrare ultimativă despre Constantin Noica, ci să îi spună povestea, să ofere cititorilor portretul de epocă a unei personalități și mai puțin a unui personaj. Nu oferă interpretări forțate sau deducții discutabile, ci nuanțează și se raportează cu acuitate la documentele supuse hermeneuticii. La final, cel care parcurge cartea își are propriul loc de reflecție, de apreciere, de critică, și nu primește teoria prefabricată, iar acesta este unul dintre cele mai mari merite ale cărții.

Cine a fost Constantin Noica? Băiatul născut al treilea în familia sa cu puternice rădăcini balcanice, dar construită spre a fi una aristocrată, cu aer de occidentalizare. Clemența, mama filozofului, face figură de femeie modernă, apărând într-o fotografie lângă un avion, îmbrăcată în costum de aviator. Preocupată de opera moraliștilor francezi, a filozofilor germani și de textele clasice ale lui Seneca și Cicero, „filozoafa” întruchipează mai degrabă idealul femeii din romanele flaubertiene, o Emma Bovary pe tărâmurile mioritice. Își aduce pe lume primii doi copii, pe Grigore și pe Adina, dar nu își mai dorește cu niciun preț a treia sarcină. Astfel, la vestea că este din nou însărcinată, Clemența se străduiește din răsputeri să scape de o a treia sarcină dansând până la epuizare. Cu toate acestea, în 1909, în familia Noica se năștea mezinul Constantin, născut sub semnul refuzului existențial, după ce s-a încăpățânat să rămână prins de corpul unei mame care nu l-a dorit. Înverșunarea de a trăi, de a supraviețui, va rămâne instinctul primar care îl va salva din carcera comunistă și care îl va determina să răzbească pentru a-și îndeplini misiunea în lume.

La finalul Primului Război Mondial, familia Noica se mută la București, un oraș al diversității culturale, lingvistice, religioase. Începea perioada interbelică în pânza căreia avea să fie prins și tânărul intelectual Constantin Noica. Anii liceului sunt decisivi. La Spiru Haret îi cunoaște pe Mircea Eliade, Arșavir și Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Grigore Moisil și pe mulți alții. În perioada liceului, Noica era la începutul drumului său de dandy, un tânăr cu aer de aristocrat, caracterizat astfel de autoare: cu ținută impecabilă și aere de aristocrat boem, cu râvnă la învățătură și talent la scris, și, nu în ultimul rând, cu însemnate performanțe sportive, Dinu Noica se distinge imediat printre colegi. Devine coordonator al revistei „Vlăstarul”, preluând moștenirea lui Mircea Eliade, citește și scrie cu vervă, este în căutarea propriei sale identități intelectuale. Își abandonează lirismul în favoarea matematicilor, fiind fascinat de profesorul și matematicianul Dan Barbilian (poetul Ion Barbu) sub influența căruia, tânărul Dinu ajunge să joace teatru, pe scena școlii, iar mai târziu, sub auspiciile vitregiei vremurilor, pe scena vieții.

La începutul tinereții sale, își cultivă personalitatea de dandy și încheie o căsătorie neconvențională cu Wendy – o tânără cultivată, cu umor englezesc amestecat cu haz românesc, și, în același timp, deprinsă să-și «conțină» emoțiile și reacțiile. Wendy va deveni și mama celor doi copii ai filozofului, Răzvan și Alexandra.

La începutul anilor 1930, situația complicată din Europa se reflectă și pe scena politică din România, mai ales după instaurarea nazismului în Germania. Astfel, pe 20 decembrie 1933, cu câteva zile înaintea celui de-al doilea asasinat al unui prim-ministru în exercițiul funcției din istoria națională, Constantin Noica scrie un articol de actualitate. Mai degrabă este o altă abordarea a locului generației sale în actualul context politic, social și economic. Un an mai târziu, același Noica realiza, într-un articol, bilanțul evenimentelor de pe scena internă și internațională, ceea ce dovedește profunda sa angrenare în realitatea imediată. Însă asasinatul lui Duca rămâne sub tăcere, nu intră printre rândurile sale. Punctul culminant al preocupării sale față de politic pare a fi reprezentat de evenimentele anului 1937: repatrierea trupurilor a doi tineri legionari morți în războiul civil din Spania (era vorba despre Moța și Marin), despre a căror moarte Eliade scrie cu freamăt în „Vremea” ca fiind „o moarte pentru creștinism”. În același an, au loc alegerile parlamentare în urma cărora legionarii ocupă locul trei și din ce în ce mai multă influență, un bun prilej și pretext pentru regele Carol II să instaureze monarhia autoritară un an mai târziu.

Cei mai mulți dintre prietenii lui Noica sunt cuprinși și ei de exaltare. Se prea poate ca acesta să fi fost evenimentul determinant pentru adeziunea fără rezerve la Mișcarea Legionară a lui Cioran și Eliade.

Membru al generației 1927, deși se ține încă departe de colectivismul mistic și revoluționar care îi fascinează pe majoritatea intelectualilor de seama lui, Constantin Noica împărtășește viziunea idealistă și culturală a colegilor săi –destinul cultural al României Mari și în afirmarea țării întregite în cultura europeană. Spre deosebire de ei, Noica nu are o relație specială sau apropiată cu mentorul generației, profesorul Nae Ionescu. Explicația rezidă și în preocupările diferite ale tânărului Noica față de fruntașii generației: încă are mai multe preocupări filozofice decât colectiv-mistice, ceea ce iese din tiparele maestrului. Pe de altă parte, atitudinea sa aristocratică, de dandy, pare că îl iritau pe profesor și în prezența lui Noica, Nae Ionescu nu se simțea, poate, în largul lui.

În 1938, se opune constituției carliste, refuzând să semneze plebiscitul și pleacă în Franța cu familia, cu o bursă a Institutului Francez de Studii Înalte din România, pentru anul academic 1938-1939, ca să-și pregătească doctoratul în filozofie. Generația se răspândise deja: Cioran și Noica erau la Paris, Nae Ionescu, Mircea Eliade și Mihail Polihroniade se aflau în închisoare. În toamna lui 1939, în Europă deja dominată de un nou război mondial, familia Noica se reîntoarce în România. Eliade fusese și el eliberat. Însă lucrurile se precipită și dezordinea amenință toate sferele publice ale României. Pe 21 septembrie 1939, prim-ministrul Armand Călinescu este asasinat în plină stradă de legionari. Comandoul legionar se predă, sunt omorâți și lăsați să putrezească în stradă. Doriseră să răzbune moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, a decemvirilor și a nicadorilor, a tuturor legionarilor asasinați odată cu liderul lor. În același context, se produce și apropierea lui Constantin Noica de Nae Ionescu, pe care începe să-l viziteze săptămânal la vila acestuia de la Băneasa. O apropiere ca o nouă fascinație: deși își scrisese teza de doctorat sub îndrumarea științifică a lui P.P.Negulescu […] îi dedică lucrarea lui Nae Ionescu.

În 1940, Noica simte fiorul unei noi chestiuni existențiale: se simte somat moral să se implice politic în sprijinul legionarilor, conduși acum de un alt șef, Horia Sima. A fost suficient un „ad sum” pentru următoarele 18 articole de propagandă în „Buna Vestire”. O lună mai târziu, pe 6 octombrie 1940 și la o lună de la instalarea statului național-legionar, Noica se pregătește prin citirea unei conferințe intitulate – „Limpeziri pentru o Românie legionară”. Pe 11 octombrie, textul conferinței apărea și în „Buna Vestire”.

La finalul războiului, intelectualul român se vede pus în fața unui val de pierderi. În 1946, îi moare tatăl de supărare ca urmare a reformei agrare instituită de Petru Groza în 1945, și își pierde și sora, pe Adina, după o lungă suferință pricinuită de leucemie. Nașul său de cununie, Mircea Vulcănescu este arestat și condamnat alături de alți membri ai guvernului Antonescu pentru crime de război, se pronunțase și divorțul de Wendy. Într-un singur an, Noica pierde tot, iar câțiva ani mai târziu își pierde și libertatea. În 1949 i se stabilește domiciliu forțat la Câmpulung Muscel, locul din care va fi și arestat.

În seara de 11 decembrie 1958, la orele 21.00, după o bătaie hotărâtă în ușă, patru agenți ai Securității pătrund în casă, îl arestează pe Constantin Noica și îi ridică documentele: scrieri, scrisori, etc.

Casa e înconjurată de agenți. Noica e transportat în arestul Securității din Pitești. În următoarele zile și săptămâni sunt arestați toți foștii moșieri din Muntenia care optaseră pentru domiciliu obligatoriu la Câmpulung.

Pe 1 martie 1960, se dă sentința în procesul Noica-Pillat. Constantin Noica este condamnat la 25 de ani de închisoare, 10 ani de degradare civică și confiscarea întregii averi personale, pentru uneltire împotriva orânduirii sociale. Regimul înfierează dușmani imaginari și imaginați, își impune eliminarea principalei bătăi de cap – intelectualitatea, rămășițele unei epoci pe care o dorea ștearsă din istorie și memorie. Noica avea 51 de ani, aflându-se în plin proces fertil de creație. Asemenea lui, aproape întreaga intelectualitate va fi îngropată și degradată sub zidurile inuman de groase ale fortului Jilava, această mașină de tocat vieți a regimului comunist din România. Despre anii de închisoare și vinile morale ale lui Noica s-au scris cărți, s-au dat sentințe irevocabile. Aspecte de care autoarea se ferește. Cartea sa nu este un proces istoric, ci o biografie, în care înțelege importanța scoaterii la suprafață a informațiilor, dar nu și judecarea lor.

După ani grei de tratamente violente, filozoful este grațiat la 31 iulie 1964. La ieșirea din închisoare, foștii deținuți politici sunt plimbați pe străzile Bucureștiului pentru a vedea realizările regimului. Un fel de laudă, de justificare, o aruncare în față că a meritat să îi sacrifice pe ei. O altfel de crimă.

În anii următori, Constantin Noica este nevoit să învețe din nou să trăiască. Eliberarea din 1964 are propriul său preț. Urmărirea, hărțuirea, încercarea regimului de a vedea roadele reeducării. Euforia libertății îi dă speranța revederii familiei din Anglia, copiilor pe care nu îi mai văzuse de cincisprezece ani, întâlnirea vechilor prieteni exilați în Occident. Pe fondul unei rupturi ireconciliabile între viziunile și experiențele lor, ai celor care au trăit și trăiesc în două lumi atât de diferite, Noica este ascultat de prietenii săi cu stupefacție, cu neîncredere, nevenindu-le să creadă metamorfoza la care a fost supus. Refuzul de a rămâne în străinătate, de a reclama ceea ce se petrecea în România, de a rămâne furios pe călăii care îl lăsaseră fără dinți, toate acestea stârnesc stupoare în rândul celor care luptaseră să îl aducă la viață. Noica se încăpățâna să dea învățătura mai departe în țară, să creeze o enclavă de libertate într-un imperiu al răului.

Totul pornește cu întâlnirea celuilalt Rafail, a lui Gabriel Liiceanu, iar apoi a celorlalți tineri dornici să se înfrupte din geniul filozofului departe de ochii iscoditori ai Securității și ai agenților săi, la Păltiniș, în mijlocul munților și al aerului rarefiat.

«Școala» înfiripată de Noica în 1976, la 1400 de metri altitudine, în stațiunea montană Păltiniș, de lângă Sibiu, e o mică comunitate a credinței în filozofie ca împlinire a vieții, a încrederii depline în maestru și un loc al prieteniei intelectuale.

Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Victor Ieronim Stoichiță au fost discipolii din prima generație. Vor mai fi și alții. Fenomenul Păltiniș rămâne unic prin natura sa în cultura română și a devenit și mai cunoscut odată cu publicarea Jurnalului de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu, publicație care a marcat și separarea discipolului de maestru.

Dacă «Jurnalul de la Păltiniș» conține un elogiu adus maestrului, cartea reprezintă și corpul delict al unui act final, oedipian, prin care se săvârșește «uciderea» lui simbolică: semn de răzvrătire și eliberare de sub tutela învățătorului.

„O crimă aproape perfectă”, „un act de iubire”, scrierea și publicarea Jurnalului a fost apreciată aproape oximoronic de Noica în cuprinsul aceleiași scrisori adresate autorului său. Treptat, locul filozofului de la Păltiniș va fi luat de Emil Cioran, care găsește jurnalul a fi „un omagiu cum nu se poate mai viu”.

În 1987, în prezența lui Gabriel Liiceanu, Constantin Noica își afla sfârșitul, un act final, ieșirea de pe scena existenței. Căderea regimului de la București doi ani mai târziu și eliberarea culturii din protocronism a dus a nașterea unui mit în jurul filozofului de la Păltiniș – mitul pustinicului înțelept. Adorat sau contestat, urât sau înțeles pentru simpatiile sale politice, pentru legăturile impuse sau întreținute cu agenții Securității, Noica a stârnit mult interes și încă o face. După decenii de suferință și încercări, și-a îndeplinit misiunea de a își face o școală proprie, dar diferită de tot ce existase vreodată, iar această realizare a marcat pentru totdeauna cultura română.

Toate viețile și morțile lui Constantin Noica vor fi fost judecate de tribunalul Istoriei, dar în urma sau deasupra tuturor acestora rămâne filozoful și gândirea sa. Astfel, prin apelul la surse diverse și prin refuzul de a emite judecăți definitive, Tatiana Niculescu reconstruiește traseul intelectual, moral și existențial al lui Constantin Noica în strânsă legătură cu marile convulsii politice și sociale ale secolului al XX-lea, ferindu-se de demitizări sau glorificări.

Viețile și morțile lui Constantin Noica de Tatiana Niculescu