Ca spectator, poți intra în sală cu două referințe, care-ți pot da bătăi de cap în ceea ce privește aprecierea spectacolului. Un one-man-show care ține mult peste o oră și jumătate, un performance la finalul căruia îți dai seama că cele două referințe pe care le aveai în minte s-au disipat încă de la primele replici schimbate între Michael și Maureen. Poți să nu ai niciun spectacol Unchiul Vania văzut în prealabil, să nu fi citit piesa lui Cehov, după cum poți foarte bine să nu fi vizionat în ultimul timp Vanya, regia Sam Yates și cu Andrew Scott într-o formă de zile mari. Ce construiește Sorin Miron în fața și cu ajutorul spectatorilor este un spectacol perfect autonom, foarte bine gândit și adus la scenă după multe repetiții și mult studiu.
credit foto Point
Aleksandr Vladimirovici Serebriakov, Elena Andreevna Serebriakov, Sonia Aleksandrovna Serebriakov, Maria Vasilevna Voinițki, Ivan Petrovici Voinițki („unchiul Vania”), Mihail Astrov, și Marina, cele opt personaje din Unchiul Vania se transformă în Michael, Maureen, Ivan, Alexander, Helena, Liam, Sonia și Elizabeth. Simon Stephens, autorul piesei Vanya, a mutat în spațiul britanic trama și într-un timp ce pare a avea coordonatele celui contemporan. În realitate, Vanya n-are nevoie de niciun reper spațio-temporal fix, dovadă și scenografia gândită pentru spectacolul intrat recent în repertoriul POINT (realizată de Ariana Miron-Presan): o fermă (de cartofi, a cărei firmă pâlpâie până când ploaia își face treaba și o transformă într-un indicator de drum „aparent” părăsit) unde oamenii își duc traiul în orizontul treburilor care trebuie făcute și a unor obiceiuri perpetuate de-a lungul timpului fără prea mult amestec din partea generațiilor care au trăit aici în ultimii zeci de ani. Ferma e singurul reper fix care aduce în punct fix universurile celor două piese, cea a lui Cehov și cea a lui Stephens. Restul ține de conjuncturi și interpretări cvasipersonale. Ferma pentru englezi este un loc important, pentru că agricultura în economia britanică are alt statut decât în cea românească contemporană. Tensiunile dintre personaje se construiesc în funcție de public și de datele culturale ale acestuia, dar asta nu înseamnă că universul spectacular gândit de Sorin Miron n-ar putea „atinge” spectatorul britanic, dimpotrivă.
credit foto Point
Sorin Miron a fixat spectacolul în rama unui film/spectacol de anii ’50-’60, când relațiile erau aparent mai puțin complicate decât astăzi, în schimb de o profunzime greu de pus în scenă. O ramă care mie îmi place mult și care induce spectatorului un amestec de nostalgie și regret. Aici se vede școala lui Sorin Miron și nivelul de profesionalism atins, pentru că maturitatea cu care construiește fiecare moment în parte duce spectacolul la un nivel greu de atins de alți confrați. Ce e foarte important de spus din capul locului este că el nu construiește personaje, cât emoții și sentimente, care puse cap la cap conturează drame de o intensitate imposibilă pe alocuri. E despre iubire Vanya, dar o iubire pe care o credeam uitată, abandonată de mult. E despre cum ne vedem în oglindă și cât de mult ne iubim pe noi înșine și cât din iubirea asta se răsfrânge asupra celorlalți. E și despre cum primim iubirea în viețile noastre și cât din ea păstrăm pentru noi și cât rămâne să dăruim celorlalți. E despre viață, la urma urmei: frustă, nedreaptă cu mulți dintre noi, dar care merită trăită până la capăt.
credit foto Point
Din casă nu răzbat prea multe zgomote, de aici senzația de părăsită. Când în intri în sală și cercetezi decorul încerci să-ți dai seama câte din elemente vor fi folosite în construcția personajelor: capul de rățoi care stă între paravane este în realitate mânerul unui baston; scaunul de copil pe care scrie Sonia îți dă de înțeles că în zona aceea Sonia va fi în centrul acțiunii, lada cu cartofi și pelerinele de ploaie care atârnă deasupra devin repere importante în economia spectaculară, cana de ceai și cutiile de pastile aruncate pe masa din mijlocul scenei vor genera și ele acțiuni de sine-stătătoare etc. Spectacolul este excelent gândit din punct de vedere scenografic de Ariana Miron-Presan, care a adaptat la un spațiu foarte limitat un univers foarte bogat în detalii, dar emoțiile nu se construiesc cu ajutorul obiectelor sau mai bine spus nu cu ele în primul rând, ci cu corpul uman și jocul de lumini (creat de Lucian Moga), iar Sorin Miron se folosește în delimitarea personajelor de mici detalii ce țin de costum: manșeta cămășii pe care o tot suflecă când Michael e personajul principal, perlele Helenei (indicator al clasei sociale), șervetul cu carouri roșii al Soniei și toate celelalte îl ajută pe spectator să nu piardă firul logic al spectacolului și să rămână în poveste. Gesturile de iubire sunt redate pe cât de sugestiv, pe atât de firesc, iar trecerea de la un personaj la celălalt se face prin intermediul unui mic gest – o săritură, sau o schimbare bruscă a locului (așezarea în oglindă, conform dialogului dintre personaje). N-am cum să prind în cuvinte intensitatea fiecărei scene, e imposibil de pus semnul egal între gest, emoția care-l generează și descrierea a ceea ce se întâmplă. Nu doar că ar fi nedrept față de Sorin Miron și spectacolul pe care l-a construit cu atât de multă migală, dar nu mi-aș ierta niciodată spoilerul, pentru că îndepărtează pe veci spectatorul de miezul poveștii.
credit foto Point
Ultimele scene din Vanya sunt de o umanitate imposibil de dus pe alocuri de spectator; un dialog provocat și întreținut de Sorin Miron cu o forță titanică, de parcă atunci ar fi intrat în scenă; în realitate, el aduce într-un singur loc toate emoțiile celor opt personaje și le așază într-o ordine ce ține de construcția unui univers, nu de deconstrucția unei lumi, cum avem impresia la începutul spectacolului. Pușca lui Cehov apare în finalul spectacolului și e folosită cum trebuie, pare imensă, în raport cu toate celelalte elemente de decor, pentru că distanța dintre actor și spectator e foarte mică, așa că intensitatea dramei crește brusc la cote care surmontează nivelul conștientului. E reverența lui Sorin Miron față de Cehov, nu a lui Simon Stephens, ceea ce m-a făcut să zâmbesc pe interior: recunoștința este o valoare desuetă pentru mulți, nu și pentru cei aleși.
credit foto Point
Vanya e despre frumusețea omului care iubește, despre cum iubirea însuflețește și cel mai abandonat loc din memoria noastră infidelă. Vanya este despre cât de mult iubește Sorin Miron teatrul și despre cum știe el să facă teatru. Vanya este despre muzică și puterea ei terapeutică (una m-a atins în mod special). Un spectacol care îl pune în valoare pe Sorin Miron, care-i evidențiază maturitatea și care-l propulsează definitiv în galeria mea de actori speciali.
VANYA
De: Simon Stephens
Cu: Sorin Miron
Regia, adaptarea, universul sonor: Sorin Miron
Scenografia: Ariana Miron-Presan
Traducerea: Silvia Năstasie
Lighting design: Lucian Moga
O producție: POINT
