Silvia Colfescu este editor, autoare, traducătoare și director al Editurii Vremea, demonstrând un vădit interes pentru istoria Bucureștiului, poveștile neștiute și nespuse din spatele unor clădiri și străzi. În 2025, aceasta a publicat cartea Vânătoare de comori prin București, în colecția Planeta București a Editurii Vremea, fiind cel mai bine vândut volum al editurii în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest 2025.
Așa cum și-a obișnuit cititorii, Vremea a editat impecabil această carte, cuprinzând atât informație, cât și fotografii realizate de autoare, de Ciprian Măceșaru sau unele provenind din arhive particulare. Volumul este structurat în două mari părți: Mic ghid de stiluri arhitecturale întâlnite în București și Vânătoare de comori prin București, putând aprecia a fi o parte teoretică cea dintâi, mai ales că, prin detaliile pe care le oferă, ajută cititorul să înțeleagă stilurile arhitecturale regăsite în peisajul citadin bucureștean, perioadele în care acestea au apărut și au început să fie folosite. Cea de-a doua parte, îmbogățită cu fotografii de detaliu așa cum numai ochiul experimentat al unui fotograf poate surprinde, poartă cititorul pe străzile centrale ale Bucureștiului pentru a observa frumusețea și finețea încă păstrată a unor clădiri impozante. Astfel, Silvia Colfescu, prin intermediul acestui demers, realizează o micro analiză a arhitecturii bucureștene moderne și contemporane, spunându-ne și povestea vieților care au existat în acele locuri.
Cartea se construiește pornind de la următoarea întrebare: Merită oare să căutăm acestea podoabe ale orașului?Răspunsul este unul convingător și profund, totodată: Da, pentru că ele ne vor duce către cunoașterea lui, iar cunoașterea ne va ajuta să-l înțelegem, așa după cum înțelegerea ne va face să-l iubim, deoarece, fără să înțelegi un om sau un oraș, este aproape imposibil să-l iubești. Despre București s-au scris rafturi întregi de biblioteci, este probabil unul dintre cele mai criticate orașe, sluțit din cuvinte, fiindu-i scoase în evidență mai mereu aerul irespirabil și aglomerația, mai ales vara. Însă puțini sunt cei care îi înțeleg farmecul, voluptatea, profunzimea. Și, de fapt, cartea de față este ghidul perfect pentru a ajunge la esența din spatele aparenței. În primul rând, arhitectura Bucureștiului datează de cel mult două secole, iar cele care au împlinit deja această vârstă încep să fie din ce în ce mai rare. Așadar, clădirile puse sub lupă sunt specifice secolelor al XIX-lea și al XX-lea, perioadă în care pot fi identificate mai multe stiluri arhitecturale cum ar fi: stilul brâncovenesc a cărui vechime precedă intervalul cronologic amintit, îi poartă numele domnitorului sud-carpatic Constantin Brâncoveanu. Deși datează predominant din secolul al XVIII-lea, s-a păstrat destul de mult și în construcțiile care au urmat acestui veac. Strict pentru secolele al XIX-lea și al XX-lea se regăsesc: stilul beaux-arts, stilul ecletic, stilul neoromânesc, art-déco, modern, mediteraneean. Atât în denumirile acestora, dar și în aplicarea lor se identifică influența occidentală a cărei prezență începe să se facă simțită în arhitectura bucureșteană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, influențele occidentale determină depășirea sau îmbogățirea arhitecturii de tip oriental sau autohton. Prezența armatei de ocupație țaristă ai cărei ofițeri erau francofoni sau francofili accelerează această schimbare. Pe termen mediu și lung, marchează o metamorfoză semnificativă cu atât mai pregnantă odată cu prezența unor arhitecți vestici pe teritoriul românesc.
Însă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, se dorește revalorificarea identitară românească și în arhitectură, astfel luând naștere un stil autohton – stilul neoromânesc, despre care autoarea notează: inspirat direct din stilul brâncovenesc, căruia îi va prelua caracteristicile, îmbogățindu-le cu trăsături ale arhitecturii tradiționale românești. Figura reprezentativă a acestuia va fi considerat arhitectul Ion Mincu, ale cărui lucrări de seamă au rămas: Școala Centrală de Fete din București, Bufetul de la Șosea. De asemenea, Petre Antonescu se va remarca în cadrul acestui stil arhitectural, fiind autorul mai multor clădiri emblematice, printre care cea mai cunoscută rămâne Palatul Primăriei Capitalei. Primul Război Mondial aduce schimbări semnificative și în plan arhitectural, se conturează stilul Art Déco, despre care aflăm:
Caracteristicile edificiilor de acest stil sunt formele elegante, geometrice, bazate pe linia dreaptă, ornamentația bogată, dar sobră, cu motive diverse, de la cele vegetale la cele animaliere și la figuri umane stilizate.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea începe să se manifeste stilul modern, deși el apăruse încă din anul 1930. Acest nou stil arhitectural era bazat pe simplitate și funcționalitate, pe linia dreaptă, pe suprafețele plane, pe spațiile deschise. Nu se mai pune accent pe ornamentare, ci pe funcționalitate. Printre figurile de seamă ale acestei noi realități arhitecturale se numără Horia Creangă, semnând lucrarea blocul cu cinematograful Aro. Depășind paradigma cronologică și axându-ne asupra celei sociale, stilul mediteraneean este stilul arhitectural al casei regale și al aristocrației bucureștene. Despre stilul mediteraneean aflăm că îmbină armonios elemente de origini diferite, obținând compoziții arhitecturale extrem de seducătoare. Astfel, casele elitei vor fi construite în acest stil, iar printre acestea se numără: vila Gheorghe Tătărescu, vila Adinei Woroniecka, ș.a.m.d.
Trecând de partea teoretică, extrem de importantă și valoroasă, Silvia Colfescu își invită cititorii la o călătorie la pas pe arterele mai vechi ale Bucureștiului pentru a identifica numeroase comori arhitecturale. Prima dintre ele este cornișa pictată de la casa dr. Răutzoiu construită în 1911 după desenele arhitectului Ernest Doneaud, la comanda văduvei doctorului, după moartea acestuia. Amplasată într-o zonă dinamică a orașului, casa și cornișa rămân totuși neobservate de mulți dintre trecători, deși oferă o bucurie privirii. De pe strada Take Ionescu ajungem pe Splaiul Independenței unde se regăsește Palatul Agricola Fonciera a cărui ușă este încadrată de două cariatide care susțin un fals balcon. Asupra paternității clădirii au fost mai multe discuții, fiind atribuită arhitectului Paul Smărăndescu sau lui Petre Antonescu. Bulevardul Lascăr Catargiu este o arteră bucureșteană de o frumusețe unică, păstrând numeroase bijuterii și comori arhitecturale. La nr. 12 se găsește casa Lipatti, construită în 1902 pentru Corina și Athanasie Lipatti. Pentru proiectarea și construirea clădirii s-a folosit stilul Art Nouveau, identificabil prin curbele grațioase și asimetriile care conferă dinamism compoziției arhitecturale. Deși a fost aspru criticată de-a lungul timpului, casa rămâne un simbol al Romanei. Tot în zona Romană, din nefericire critic conservată, se află Casa Nicolae Petrașcu, care datează din 1907, fiind creația arhitectului Ion Mincu. Casa este construită în stil neoromânesc. Pe strada Biserica Amzei 30, se poate vedea Casa Lascăr Catargiu, om politic conservator. Construcția datează din 1883, după desenele arhitectului Alexandru Săvulescu. Astăzi servește drept restaurant.
Acestea sunt câteva dintre comorile cuprinse în cartea Silviei Colfescu. Multe așteaptă să fie descoperite și la fel de multe restaurate, apreciate la adevărata lor valoare. În București, poate mai mult ca oriunde, este nevoie de o politică urbană de restaurare și conservare coerentă, altfel, cu timpul, clădirile vechi vor dispărea din memoria colectivă. Din acest motiv, un demers precum cel din cartea de față este esențial pentru a conștientiza importanța acestor clădiri monument. În aceeași măsură, Vânătoare de comori prin București este și un valoros ghid pentru a plimbare culturală prin Bucureștiul vechi, pe străzile pline de istorie, care au scăpat de urâțenia comunismului.
Vânătoare de comori prin București de Silvia Colfescu
Editura: Vremea
Colecția: Planeta București
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 140
ISBN: 978-606-081-309-5
Cartea poate fi cumpărată de aici.
