Vara în care mama a avut ochii verzi, primul roman al Tatianei Țîbuleac mi-a rămas în memoria afectivă din foarte multe motive, de netrecut în revistă aici. Am vrut să văd adaptarea scenică după roman realizată de Nicoleta Lefter dintr-un soi de curiozitate maladivă, căci, nu-i așa, cărțile foarte bune n-au parte de ecranizări pe măsură decât mult prea rar și nici cu dramatizările acestora nu stăm prea bine. În altă ordine de idei, Alecksy e un personaj extrem de greu de prins în formă concretă, căci Tatiana Țîbuleac i-a dat de multe ori în pagină un soi de concretețe eterică, izvorâtă din inadaptarea lui socială combinată cu boala mamei și cu pierderile din trecut.
Memoria lui Alecksy este în slujba conservării răului-convertit-în-bine. Altfel nu știu cum să o spun mai bine aici și acum. Și ca să scriu coerent o să încerc să rămân doar în spațiul teatral, căci spectacolul poate fi văzut și fără să fi citit cartea în prealabil. Poate c-ar fi chiar mai bine așa, întâi să vedeți ce joacă Serghei Chiviriga și apoi să citiți romanul ca pe un soi de mărturie a ceea ce-ați văzut deja. Revenind la memoria personajului principal, ea este cea care transformă boala mamei în personaj, într-unul al naibii de viu, care se prelinge în fața spectatorilor, pe pereții de beton ai sălii din subsolul POINT-ului, sau care se joacă de-a v-ați ascunselea cu„martorii” rămași în picioare și pe care-i forțează să se preumble până-și găsesc locul. Eu nu mi l-am găsit, recunosc, din două motive. Primul este dat de muzică, care m-a surprins în cel mai plăcut mod posibil – foarte, foarte bine construit universul sonor, având în vedere că tot spectacolul se aude în căști, muzica chiar trebuia să fie excelent scrisă și să fie în proporția cuvenită – nici să anuleze calitatea textului, dar nici să suprime orice emoție. Al doilea motiv este dat de faptul că m-am trezit mergând pe urmele lui Alecksy, aproape involuntar, încercând să refac traseul acestuia prin „vara în care mama a avut ochii verzi”. E drept, m-am cenzurat de cel puțin două ori, din respect pentru ceilalți spectactori, care aveau și ei nevoie să privească și, mai ales, să înțeleagă. Alecksy se preumblă prin spațiu după cum l-au purtat pașii prin acea vară: e un soi de zbatere care se prelungește într-o introspecție din ce în ce mai profundă, până ajunge să se scufunde în propriul lui Eu pentru ca mai apoi să renască și astfel să-și revendice dreptul la o nouă viață pe care i l-a lăsat cu limbă de moarte mama (pe post de rugă testamentară). Ca să înțelegi că drama lui Alecksy e mai profundă decât cea dată de pierderea mamei care moare răpusă de cancer, trebuie să-l însoțești cu privirea (și nu doar cu privirea) în mutarea lui succesivă de pe un loc pe celălalt care se produce de-a lungul unuia dintre cei patru pereți. Nicoleta Lefter a avut o idee foarte bună atunci când l-a pus pe Alecksy – Serghei Chiviriga să (re)facă contururile din ce în ce mai mici ale mamei, surorii și a lui însuși, contururi care se țin de mâini, micimea siluetelor fiind dată de importanța personajelor în viața lui Alecksy; când ajunge să-l deseneze pe tată, ce să vezi, acesta nu mai există nici măcar sub unui contur incert, fiind astfel supus supus ștergerii din memoria afectivă. Dacă mama, Mica și Alecksy se țin de mâini, cu tatăl e deja altă poveste, el chiar nu mai are loc nici măcar în memoria colectivă a familiei celui care și-a pierdut mama când aceasta avea ochii verzi.
Proiecțiile video sunt și ele parte dintr-un univers scenic gândit în detaliu. Era riscant să izolezi perfect spectatorii și performerul într-un spațiu lipsit total de lumină naturală și să nu dai sens și culoare acestei închideri. Jocurile de umbre devin jocuri ale aparențelor, boala devine evidentă ca personaj în momente-cheie – cel cu faleza din Franța este unul dintre ele-, Alecksy își ascultă gândurile în spatele unui ecran colorat, pentru ca finalul cu Madona și Pruncul de Leonardo da Vinci proiectat pe perete în poziție inversă decât este în realitate să-i dea voie personajului să iasă din scenă.
E un spectacol foarte dens, în care odată intrat nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te împaci cu proprii demoni. Au fost spectatori care au ieșit plângând, după cum au fost și oameni care au ieșit din sală muți de durere. E printre puținele spectacole de la care se pleacă fără aplauze. Căci nu poți aplauda boala și moartea, chiar dacă ele împreună au dat naștere sub ochii noștri unui Alecksy mai viu decât toții viii și mai omenesc decât tot ce e omenesc. Un one-man-show în care Serghei Chiviriga construiește și reconstruiește, joacă și se joacă pe el însuși.
Vara în care mama a avut ochii verzi intrat recent în repertoriul POINT chiar e de văzut și revăzut, iar pentru mine rămâne una dintre cele mai frumoase surprize ale acestei toamne. Știu că e FNT-ul în plină desfășurare, știu că sunt alte și alte evenimente tentante în București, dar dacă vedeți programată o nouă reprezentație a acestui spectacol încercați să vă rezervați un loc și să-l cunoașteți pe Alecksy. N-o să regretați!
Vara în care mama a avut ochii verzi – POINT
De: Tatiana Țîbuleac
Concept: Nicoleta Lefter
Video art: Ioana Bodale
Compoziții muzicale: Alexandros Raptis
Mișcare scenică: Silvia Călin
